YESS! Am spus DA provocarii!

Nu stiam ce vrea sa insemne proiectul YESS. M-am inscris pe fuga si fara sa ma gandesc la ce va urma. Dar facand in fiecare zi pasi mici catre miezul activitatilor, mi-am dat seama ca proiectul asta va insemna pentru mine aproape acelasi lucru ca si anii de studentie. Si nu cred ca exagerez cu asta.

Proiectul YESS m-a invatat ca o problema poate fi transformata instant intr-o provocare, ca un gand bun intr-o secunda face cat o saptamana de terapie, ca nu exista limite ale cunoasterii si ca ne lipseste doar vointa. Proiectul asta m-a ajutat sa ma apropii si mai mult de oameni.

De ce sa fie el oare ca anii mei de studentie? Pentru ca in mai putin de doua luni am cunoscut oameni cat intr-un an intreg, pentru ca in timpul asta m-a tinut intr-o sesiune continua plina de lucru in echipa si secunde de stors creierii si pentru ca m-a ajutat sa ma refugiez in munti printre avalansele de activitati. A fost mult de munca, au fost multe intamplari haioase si am ramas cu o multime de amintiri frumoase.

Proiectul asta mi-a aratat ca visele nu sunt imposibile si ca orice gand are valoare. M-a invatat sa imi formulez obiective, sa am mai multa incredere in ideile mele si sa ii ascult mai mult pe ceilalti. Si daca este sa tin analogia cu anii de studentie, nu glumesc cand spun ca mi-ar face placere sa ma intalnesc cu ``colegii YESS`` peste 10 ani si sa ne aducem aminte de aceasta perioada frumoasa, uitandu-ne la pozele din care lipseste numai fotograful nostru :)

Multumesc tuturor celor care ne-au oferit sansa de a participa in proiectul acesta si multumesc tuturor celor care au fost deschisi in fata acestei provocari si s-au implicat activ in toate activitatile.

Iar acum, cand ma uit in urma si fac bilantul unei experiente nemaipomenite, nu pot decat sa imi exprim dorinta ca proiectele care vor fi finantate in continuare sa fie la fel de interesante si folositoare si sa creasca astfel numarul de participanti la fel de recunoscatori....ca mine...acum...

Cu drag Ecaterina,

Un participant YESS

Lumi de trecut

E ceva ciudat si incitant la scrierile astea ale lui Dan Lungu. Si cred ca mi-e un pic ciuda pe lecturile astea. Pentru ca, atunci cand am o carte de-a lui in maini nu pot sa o las pana cand nu o termin, nu pot vedea cat e ceasul decat atunci cand sunt la sfarsitul cartii si pentru ca ma trezesc la final cu gatul intepenit. Ei bine, prima carte pe care am citit-o a fost ``Cum să uiți o femeie``. Memorabilă carte. Și asta cu atat mai mult cu cat mi-a picat in maini fix in sesiune, fix cand numarul de cursuri era mai mare decat numarul paginilor din cartea asta. Lectura asta a fost ca un drog, pentru ca la un moment dat nu puteam sa mai urmaresc ultimele pagini din curs pentru ca abia asteptam sa iau o pauza de lectura din scrierile domnului Dan Lungu.

Ei bine, cu chiu cu vai am reusit si am invatat si cum se uita o femeie. Dar ce te faci cand vezi ca ai castigat la un concurs lansat de Editura Polirom, o alta carte de-a domnului Lungu si afli deodata ca ``În iad toate becurile sunt arse``? Te apuci frumusel de lectura si razi cu gura pana la urechi, pana cand domnul Victor devine serios si deruleaza procese de constiinta. Da domnule, am ras de-am bubuit citind cartea asta, am uitat iarasi de timp si mi-am dorit sa fi jucat rolul unui personaj in aceasta poveste.

Iar aseara, dupa multe eforturi, alte chestii de facut si proiecte de scris, am inceput sa citesc povestea babei comuniste. Nu stiu daca timpul a stat pe loc sau s-a zbatut in legea lui cu secundele, cert este ca am ajuns din coperta in coperta in mai putin de 3 ore, cu ochii impaienjeniti si zambetul pe buze. „Sînt o babă comunistă” este clar o lectura captivanta, care iti pune intrebari si care iti deschide o poarta pentru a te scufunda in poveste atat de mult incat sa uiti cu desavarsire care iti este locul in realitate. Tata zice ca e o lectura pentru copii. Sunt si eu poate o baba comunista si nu imi dau seama daca asa e. Cert este ca m-as mai apuca sa o citesc inca o data numai pentru ca imi e dor de sentimentele pe care le-am avut in timp ce traiam povestea.

Mi-e ciuda pe cartile domnului Dan Lungu pentru ca ma captiveaza prea mult si pentru ca se termina prea repede. Pentru ca nu ma mai arunca din cand in cand in realitate pentru a-mi aduce aminte ca e doar o lectura si ca locul meu e de fapt in alta parte. Si tocmai pentru ca imi e ciuda din cauza asta, ma simt mandra ca mi-a fost profesor si ca am putut sa il cunosc, ma bucur ca avem inca un nume cu rezonanta in randul scriitorilor contemporani si ca am putut sa patrund in lumea descrisa de el.

Nu o spun cu ciuda...o spun cu recunostinta : Multumesc domnule Dan Lungu pentru ca m-ai invitat si m-ai lasat sa traiesc in povestile dumitale!

Intre ziua nationala si ziua romanilor

Am vazut azi cum au curs urarile pentru romani. Care mi s-au parut strigate disperate de bagat in seama pe toate canalele informationale. Si nu spun asta pentru ca as avea ceva impotriva zilei nationale. O spun pentru ca imi dau seama ca lumea nu mai crede in ceea ce spune.

Daca ar fi sa intreb pe cineva, sincer, ce simte azi, dupa ce a dat 99 like-uri pe facebook la urari de „La multi ani!”, dupa ce a dat share la melodii patriotice, a dat telefoane si sms-uri la toata lumea pentru ca are prea multe extraoptiuni la cartela si mai stiu eu ce metode a mai gasit la indemana, as vrea sa aflu cu ce l-au schimbat toate astea? L-au facut sa isi iubeasca mai mult tara din care pana mai ieri isi dorea sa plece? L-au facut cumva sa se gandeasca inca o data la viata pe care o duce in fiecare zi? Ma ajuta pe mine toate urarile astea sa inteleg prin ce au trecut oamenii vremii, atunci cand Nicolae Iorga si-a dat seama ca „a sosit un ceas pe care-l asteptam de veacuri, pentru care am trait întreaga noastra viata nationala, pentru care am muncit si am scris, am luptat si am gândit. A sosit ceasul în care cerem si noi lumii dreptul de a trai pentru noi, dreptul de a nu da nimanui ca robi rodul ostenelilor noastre”?

Cine mai stie oare ce s-a intamplat de fapt acum 93 de ani? Eu recunosc ca a trebuit sa ma informez un pic inainte sa scriu despre asta. Si-mi pare rau pentru asta. Nu pentru ca-mi iubesc/nu-mi iubesc tara. Ci pentru ca nu pot simti ca oamenii aia care erau dispusi sa-si dea viata pentru idealul national.

Lasand asta la o parte, mi-as dori ca oamenii care au trimis azi mesaje, cuprinsi de impulsul multimii, sa nu uite maine de asta. Sa isi aduca aminte si maine ca locuiesc intr-o tara pe care, daca o locuiesc, ar trebui sa o respecte. Macar de dragul oamenilor care au crezut in ea. Iar daca nu... si celelalte tari ale lumii au cate o zi nationala...