Lectia nr. 2

La „Dimineți liniștite” este găzduit un mare filosof. Are 100 de ani și continuă să scrie. M-am pregătit sufletește multă vreme înainte să intru în camera lui. Mă simțeam nedemnă să fiu în fața lui. Auzisem doar că e obosit și că deja nu mai vorbește cu multă lume, chiar dacă lumea continuă să îl viziteze...străini care i-au admirat cărțile.
Am intrat la el și am încercat să îi vorbesc. Nu m-a auzit...sau nu a vrut să mă audă. Era în fața unui birou plin de hârtii și continua să scrie. Scria cuvinte, unele sub altele...idei pe care urma poate să le dezvolte.
Am plecat de acolo mică și dezamăgită. Mică pentru că forța lui intelectuală m-a copleșit. Dezamăgită pentru că trecerea anilor i-a rupt acestui om puterea de a mai spune ceva. Am încercat să îi citesc cărțile, să aflu cât mai multe despre el de pe Internet. Am renunțat repede la cărți pentru că filosofia e mult mai greu de înțeles atunci când e scrisă în altă limbă. Am găsit pe Internet o poză cu el de pe când era un pic mai în forță și pe când încă preda studenților. Un om frumos în ochii căruia se citea pasiunea pentru viață. Astăzi e un membru de onoare la „Dimineți liniștite”... dar din ce în ce mai șters.
Acolo găsești oameni pentru care totul s-a sfârșit, chiar dacă ei sunt încă vii. Sunt oameni pentru care viața mai înseamnă doar mâncat, dormit și întoarcerea continuă într-un vis pe  care nu îl mai înțelege nimeni. Sunt oameni pe care durerile, vederea slabă, brațele amorțite și picioarele străine îi fac să nu mai aștepte decât sfârșitul. Oameni a căror viață este legată de un aparat, de un fotoliu rulant sau de medicamentele luate în fiecare zi. Oameni care te fac să te gândești la tine, la ceea ce ai și la ceea ce riști să devii.
Cel mai tare mă sperie lipsa memoriei. Oamenii uită într-o secundă tot, viața o ia de la capăt pentru ei în fiecare moment. Sunt femei care mă văd trecând de 10 ori în fața lor, în aceeași zi și care mă salută de fiecare dată ca și cum m-ar vedea pentru prima dată. Sunt oameni care uită ultimele 5 minute dar care își aduc perfect aminte de clipe neprețuite din tinerețe.
Cu toate acestea oamenii rămân devotați. Soția care își vizitează soțul în fiecare zi, fata care ia prânzul în fiecare zi cu mama ei, tânăra care preferă, de 19 ani să trăiască printre bătrâni, soția filosofului care este încă geloasă pe străinele care vin să îl viziteze, oamenii care lucrează în fiecare zi cu ei, fiecare, în felul lui, își arată devotamentul pentru celălalt.
Toți mi-au spus că viața trece mult prea repede.Privindu-i în ochi, mi-am dat seama că au dreptate.

Socio-loghez

La „Dimineți liniștite” fiecare zi aduce ceva nou. Totul e rutină și cu toate acestea oamenii se trezesc în fiecare dimineață așteptând ceva nou. Sunt vreo 40 de bătrâni care preferă să își petreacă ultimii ani din viață într-o casă în care nu le lipsește nimic, în care știu că oricare le-ar fi nevoile, este cineva, la capătul firului, care le va veni în ajutor. Sunt oameni care și-au lăsat viața acasă și încep una aproape nouă aici.
M-am dus sa fac pe sociologul și m-am trezit un confident. O străină căreia au simțit nevoia să îi vorbească, să îi povestească despre viața lor de dinainte, să îi povestească despre viața lor de acum. În fața lor am simțit că eternitatea timpului nu mi-ar ajunge pentru a sta de vorbă, pe îndelete, cu fiecare dintre ei.
În fiecare cameră oamenii și-au adus de acasă mobilă, poze, animale de companie și amintiri. Despre toate astea oamenii aceștia au simțit nevoia să îmi vorbească. Despre cum au cumpărat din primul salariu dulapul din colț, despre rafturile de haine pe care le-au lăsat acasă pentru că nu au destul de mult spațiu în camera lor, despre copiii lor, despre colajul de pe perete unde sunt aliniate cu grijă poze tip buletin făcute în fiecare an din viață pentru a surprinde un chip ce îmbătrânește, despre ani și despre viață.
I-am întrebat pe oameni dacă se plictisesc și dacă este ceva ce vor să facă pentru ca zilele să treacă mai ușor. Mi-au spus că nu îi interesează nimic, că până și activitățile care se fac deja îi plictisesc și că ei nu își doresc decât să se odihnească pentru viața zbuciumată pe care au avut-o. Televizorul îl privesc rar pentru că nu vor să știe mare lucru despre lumea de afară. Oamenii de acolo preferă să doarmă cât mai mult, să facă menajul, să citească sau să mediteze la viața pe care au avut-o. Unii se bucură când cineva le trece pragul, alții se simt bine în singurătatea lor.
În locul ăsta nu ai impresia că timpul s-a oprit. Din contră, ți se pare că trece mult mai repede. Vezi oameni care relaționează, care se bazează unul pe celălalt, bărbați care visează la idile cu vecina de la masă, femei care se simt frumoase când atrag priviri, oameni care trăiesc prin viața copiilor lor.
Am învățat 2 lecții acolo:
1. Pentru toate momentele în care vrem să ne oprim din drum pentru că suntem obosiți trebuie să ne gândim că va veni un moment în care tot ce vom face va fi să ne odihnim.
2. Trebuie să profităm de forțele noastre înainte de a le pierde.
Pentru a doua lecție voi reveni cu detalii într-o altă zi.

Povestea din spatele povestii

Am ajuns la 4000 de afișări ale paginii mele... Poate unii chiar au citit, poate unii au ajuns aici din greșeală. Mă gândesc de mult să scriu cu ocazia asta despre ce înseamnă pentru mine scrisul pe blog.
Uneori mă trezesc cu gândul că am ceva de scris pe blog; îmi port cu mine gândurile până când am ocazia de a scrie undeva și mai apoi, până am o conexiune la Internet. Alteori, când mă așez în fața calculatorului, simt nevoia de a scrie, ceva, orice, iar atunci ideile prind viață fără ca eu să depun mari eforturi. Recunosc că de cele mai multe ori uit de el sau îmi rezerv gândurile doar pentru mine. Timpul trecut între postări marchează o escaladare a ideilor... sunt idei latente care prind viață în timp.. sau care se pierd.
Când am scris prima dată, nici nu știam ce înseamnă scrisul. Era doar o ocazie de a face ceva diferit. Scriind pe blog am avansat...la nivelul ideilor, al exprimării, al percepției. Am ajuns să îmi dau seama ce înseamnă să ai cititori, să vrei să afli părerea oamenilor despre scrisul tău, să privești lucrurile din jur și să cauți subiecte de scris pe blog.
Îmi amintesc, pentru majoritatea postărilor, situația care m-a inspirat, oamenii cu care am discutat sau subiectul de la care am pornit.
Consult statisticile blogului și văd că am un clasament în funcție de numărul de vizualizări. Iată așadar un top al postărilor mele din 2008 încoace, împreună cu povestea lor:

Locul 1: Emil sau despre educație - am scris postarea asta în timp ce pregăteam o temă de seminar. Mi-a plăcut atât de mult încât am depășit limitele temei pe care o aveam de pregătit și am rămas după prezentare pentru a discuta cu profesoara despre aspecte pe care nu avusesem ocazia sa le discut cu colegii. Eu bănuiesc că opera asta nu a atras atenția prea multor oameni...poate de asta o căutare a titlului cărții pe Google trimite la blogul meu din prima pagină de căutare (ăsta este un motiv pentru care cred că activitatea mea de aici are totuși o oarecare utilitate).

Locul 2: Lumi de trecut - eram acasă, la țară și citeam cartea lui Dan Lungu. Nu aveam Internet....nici măcar nu aveam laptopul cu mine. Aveam doar cartea asta cu mine și un caiet de prin liceu. După o lectură halucinantă, am luat un creion în mână și am început să îmi pun ordine în idei. Scriam și nu-mi doream decât să ajung mai repede să pot scrie pe blog pentru că simțeam nevoia să mulțumesc cuiva pentru lectura avută. Tind să cred că numărul mare de vizualizări se datorează renumelui pe care îl are acest scriitor astăzi, refuz să îmi asum orice merit.

Locul 3: Mulțumiri - filosofam, într-o seară cu o foarte bună prietenă. Eram amândouă dezamăgite, din motive diferite și ne întrebam de ce ni s-au întâmplat lucrurile într-un anume fel. Am ajuns la concluzia că suntem falși în relațiile cu ceilalți. În încercarea de a schimba ceva, în seara aceea, pentru prima dată, ne-am sunat mamele și le-am spus „Te iubesc”.

Locul 4: De ce în perioada interbelică - e printre preferatele mele. Pentru că mă gândesc la asta în fiecare zi. Pentru că în fiecare zi găsesc noi motive să trăiesc într-o altă epocă. Pentru că în fiecare zi îmi doresc ca eu să fi fost altfel. Am pornit de la cartea lui Zeletin pe care am cumpărat-o cu 10 lei. Nici nu știam că aveam să fac cea mai bună investiție.

E poate o postare prea lungă și poate nu mulți vor ajunge până la final. Eu am ajuns aici și-mi dau seama că de blogul ăsta se leagă o latură a vieții mele. Mulțumesc celor care m-au încurajat să scriu, celor care mi-au dat feedback înainte să fac postările publice, celor care și-au spus părerea în comentarii și celor care mi-au vizitat blogul!