Ganduri despre iubire aruncate pe tastele greoaie ale unei masini de scris

Si pana la urma, ce e dragostea?
Vad din ce in ce mai multe articole in care oameni care cred ca au descoperit elixirul relatiei perfecte, se dau inteligenti ca ei au aflat ca femeia este o zeita pe care o atingi numai cu iubire si ca barbatul e langa ea pentru a o completa. E plin internetul de "vorbe de duh" despre iubire.
De ce scriitorii, compozitorii si toti cei care au proclamat dragostea, nu au reusit sa aiba o viata linistita de cuplu alaturi de cel iubit? Pentru ca realitatea nu a coincis niciodata cu modelul de iubire pe care il visau. Pentru ca in carti totul era idilic si pentru ca in realitate cotidianul stirbeste dragostea. Pentru ca o relatie inseamna o lupta continua contra rutinei, contra racirii sentimentelor.
Cateodata cred ca dragostea nu e decat un mod de a ne iubi pe noi insine. Cerem multe de la cel de langa noi pentru ca vrem sa ne fie noua bine, pentru ca ni se pare normal ca sub pretextul iubirii trebuie sa il epuizam de energie pe cel iubit, trebuie sa visam mai mult si mai multe, pentru ca asa am vazut in filme. Si daca nu reusim, asa cum zice vorba, sa iubim in mod egal, cine castiga si cine pierde? Cel care iubeste mai putin si sufera mai putin sau cel care iubeste mai mult, traieste mai intens si sufera mai mult?
Cand stii ca ai iubit cel mai mult o persoana? Cand o pierzi? Cand ai descoperit o alta persoana? Cand nu reusesti sa gasesti pe altcineva? Cand o iubire trecuta e atat de indepartata incat ni se pare ca era perfecta?
"Si daca dragoste nu e, nimic nu e". Si acolo unde e dragoste ce e? Totul sau nimic...
Intr-o discutie cu un amic, vorbind despre un cuplu de prieteni, intreb ce parere are despre noua partenera. Raspuns: cu ea, nu putea urca prea sus.
Adica intr-o relatie trebuie sa fie cel putin unul care sa aspire la mai mult. Trebuie sa fie cel putin unul care sa vrea mai mult pentru el si pentru celalalt.
Citeam un articol azi dimineata, in care un psiholog de cuplu zicea ca, in Romania, in acest moment, asistam la o febra a divorturilor. O fi pentru ca oamenii incep sa isi doreasca mai mult? O fi din cauza ca oamenii renunta la lupta mai usor? O fi din cauza ca dictonul "taci si inghite" nu mai este valabil? Pe de alta parte, de ce nu divorta lumea inainte? Pentru ca se temeau de gura satului si pentru ca nu stiau incotro s-o apuce dupa aia, pentru ca nu stiau ce e ala divort, pentru ca familia era sfanta cu batai cu tot.
Acelasi psiholog spunea ca acelasi fenomen al divorturilor a fost prezent si in America, cu 30 de ani in urma, dar ca azi, ca urmare a revalorizarii familiei, oamenii incep dialogul inainte de a merge in fata judecatorului.
In orice caz, asa cum azi incepem sa cautam sosetele de lana ale bunicii si cuptorul cald cu placinte, asa cred ca ne vom intoarce si la esenta cuplului si a familiei si probabil si rata divorturilor se va calma.

Adulterul lui Paulo Coelho

                Ce-i drept, niciodată  nu am fost fanatică cu cărțile. Adică nu m-am înghesuit niciodată să fiu prima care cumpără cutare carte sau cutare autor. Însă de câteva zile, bombardată de pozele lui de pe Facebook cu cititori si cartea lui, mă cam rodea curiozitatea să citesc ultima carte a lui Coelho – Adulterul.

                Nu l-am găsit în librărie ci într-un supermarchet. L-am luat fără să îl răsfoiesc măcar si m-am grăbit să merg acasă pentru a rămâne doar eu cu el. Ieri i-am dedicat toata ziua mea liberă pentru a o descoperi pe Linda. O femeie ce avea lumea la picioare si cu toate astea era în pragul disperării. Pentru că oamenilor nu le ajunge totul, pentru că vor întotdeauna mai mult. Cartea face o trimitere subtilă la alchimist și la cele unsprezece minute care m-au adus să îl cunosc pe Coelho. E o combinație de idei care analizează viața de cuplu și societatea elvețiană în complexitatea și simplitatea lor. O carte ușoară dar care îți deschide multe porți de gândire...dacă ești în căutare de așa ceva.

                Cineva m-a întrebat dac îmi aduc aminte de toate cărțile pe care le-am citit. Am răspuns că nu-mi aduc aminte în totalitate însă am reținut idei...apoi fragmente scrise în caiete uitate. Din cartea lui Coelho, printre altele, mi-a rămas în minte o discuție dintre personajul principal și un șaman cubanez despre infidelitate. Cel din urmă susține că atât femeile cât și bărbații simt aceeași dorință de a înșela însă bărbatul este cel care trece la act cel mai des pentru că dăinuie în el nevoia de a procrea, întocmai ca la începuturile omenirii. Argumentul este simplu : „Ați remarcat că oamenilor le este frică mai mult de păianjeni și șerpi decât de automobile, cu toate că accidentele rutiere ucid cei mai mulți oameni?Toate astea pentru că spiritul nostru este încă ancorat în timpul peșterilor, când șerpii și păianjenii ucideau.”

                Interesant punct de vedere.

Trecut, prezent si viitor

        Lucrez la o casa pentru batrani  nu foarte batrani. Adica niste oameni abia iesiti la pensie care au bani si care s-au saturat de casa lor. E ca un hotel unde le sta tot timpul cineva la dispozitie iar ei isi pot vedea linistiti de sfarsitul zilelor.
        E o atmosfera calduroasa in acest hotel iar oamenii sunt simpatici. Fiecare isi duce in spate o poveste pe care nu stii cum sa o scoti la lumina. Pentru ca ti-e frica sa nu rascoleasca, cu ea, alte povesti triste. Intr-o zi am gasit o batranica, in apartamentul ei, cum sorta un teanc de poze. I-am spus ca probabil ii face placere sa rememoreze clipele. Mi-a raspuns ca jumatate dintre cei din poze sunt morti deja...
        Sunt oameni care nu mai au pe nimeni in viata lor, oameni ai caror copii, soti si frati au murit toti la scurt timp unul dupa altul. Nici nu stii ce sa vorbesti cu ei ca sa nu ii vezi ca incep sa planga in fata ta. Apoi, sunt oameni ai caror copii vin in fiecare zi sa ii vada. Sa le aduca micul dejun in camera, sa ii vada tarziu in noapte, sa joace carti cu ei, sa profite cat mai mult de parintii lor. Insa la sfarsit, avem si oameni parasiti, ai caror familie suntem noi, angajatii. Oameni lasati aici cu forta de catre copiii lor, copii care vin doar cand parintele lor a murit, copii care n-au mai dat o veste de ani buni, parinti care se agata de orice pentru a umple golul.
        Stand toata ziua printre ei mi-am dat seama ca batranetea nu face decat sa accentueze calitatile si defectele. O femeie care a fost contabila toata viata ei, noteaza in fiecare zi, pe orice bucata de hartie pe care o gaseste, tot ce a facut in timpul zilei, cu ore precise. E o femeie care nu iese niciodata din apartamentul ei. Pe hartiile ei gasesti la ce ora au iesit vecinii ei afara, ce a vazut la televizor, cat a durat emisiunea, cate bucati de carne si cati cartofi prajiti a avut in farfurie. Un fost director supravegheaza tot ce misca si stie sa strige cel mai tare cand e ceva ce nu ii convine, chiar daca nu il priveste. O sotie de ambasador ramane tot timpul eleganta, stilata si stie cum sa iti vorbeasca.O pianista scoate sunete dumnezeiesti chiar daca pianul este neacordat.
         Intr-o zi, pe cand eram in deplasare la un hotel de acelasi tip, insa in alt oras, am aflat ca acolo era gazduit un roman, fost soldat in armata franceza. Am zis imediat ca trebuie sa ii vorbesc. L-am gasit la masa, imbracat cu un costum impecabil de militar. I-am zis "Buna ziua" iar ochii lui s-au luminat de indata. Ajuns acum la 93 de ani, dupa 70 de ani de viata in Franta, cineva ii vorbea in romana. Era emotionat iar eu asemeni. Isi gasea cu greu cuvintele, m-a intrebat despre Romania si despre cum am ajuns eu acolo. Ultima data cand fusese in tara era prin anii '70 iar impresiile ii erau amare. Copiii lui isi gasisera rostul in Franta. Mi-a cerut sa il mai vizitez din cand in cand pentru ca i-a facut placere. I-am promis ca voi incerca sa revin.
        Cum se zicea la un post de televiziune iesean, in acest hotel " in fiecare zi e un nou inceput ". Aceiasi oameni, aceleasi fete, acelasi loc, acelasi ritm in fiecare zi, insa nu stii niciodata ce revelatii ti se vor face pe parcursul zilei.