Lupul nu e chiar asa de negru

Stateam de vorba zilele trecute cu cineva care imi spunea ca s-a saturat sa vada nelinistea si frica pe chipurile oamenilor si ca ii pare rau ca din ce in ce mai multi oameni uita de lucrurile care ii pot face fericiti cu adevarat, lasandu-se purtati, in timpul acesta de grijile cotidianului. Omul acesta era un etnolog preocupat pe buna dreptate de viata spirituala a oamenilor si in totala cunostinta de cauza.
Intr-o alta zi, un profesor ne-a vorbit la un curs despre ``gravele probleme din sistemul educatiei`` si ne-a intrebat apoi pe cine dam noi vina pentru ele. Si toata lumea a spus atunci ca vinovat este statul, ba mai mult, societatea este cea care complica intr-atat de mult lucrurile incat nu le mai gaseste nimeni capatul. Si atunci profesorul (care era acolo pentru a ne invata cum sa fim profesori competenti si de calitate in acest sistem bolnav) ne-a oprit si ne-a spus sa nu fim nedrepti, pentru ca nu ne putem spala pe maini asa de usor de pacatul acesta.
Si de aici am inceput sa gandesc mai departe si sa ascult mai atent la ce se intampla in jurul meu.
Pe buna dreptate, oamenii de astazi sunt mai speriati, duc mai mult grija zilei materiale de maine si se pierd, in fiecare zi in nimicuri care ii indeparteaza de esenta vietii (pe care nu o pot defini dar pe care sunt sigura ca o putem zari in putinele momente de liniste si sinceritate cu noi). Oamenii dau vina pe societate pentru felul in care traiesc, gasind aici un rau incurabil si foarte lacom in acapararea tuturor. Si nu contest asta. Problema este de fapt, pana unde mergem cu acuzatiile si de unde vom incepe sa ne asumam partea noastra de vina?
Durkheim zicea ca o societate in care nu exista fapte anormale nu poate exista. Anormalitatea este cea care ne arata normalul, ea ne poate stabili reperele si tot ea este cea care ne provoaca o reactie in fata ei. Cu alte cuvinte, societatea in care traim nu poate fi perfecta, in orice coltisor exista rani ascunse gata sa se cangreneze si tocmai acestea trebuie sa ne atraga atentia pentru a incepe sa le vindecam.
Am putea spune ca ranile societatii noastre sunt incurabile. Am putea spune ca nu se mai poate face nimic pentru ea si ca singura noastra scapare ar putea fi abandonarea ei. Dar in acelasi timp am putea spune ca lupul nu e chiar asa de negru precum se arata si ca viata societatii sta in mainile noastre.
Si oare cum am putea sa o salvam?
Eu cred ca trebuie sa lucram in primul rand cu noi, trebuie sa ne intoarcem catre noi insine si sa cautam lucrurile care ne pot face fericiti (pe langa bani si toate celelalte), urmand ca apoi sa ne intoarcem catre ceilalti dar fara a-i privi ca pe niste dusmani. Si cred ca acesta ar fi cel mai important pas: sa ii privim pe ceilalti ca pe niste persoane de la care putem invata ceva (chiar daca asta pare imposibil uneori) pentru ca apropiindu-ne de ei in felul acesta, putem sa descoperim laturi ale lor pe care nu le banuiam.
Schimbarea nu se poate face peste noapte si nu se poate face la scara larga. Trebuie lucrat in plan individual pentru ca, mic cu mic sa se faca mare.
Lupul nu e chiar asa negru, criza nu e cel mai urat lucru care ni se poate intampla si nici nu e de netrecut. Mie imi este mai frica de ziua in care vom uita de noi si ne vom pierde identitatea, mi-e mai frica de ziua in care ne vom uita trecutul si mult mai frica de cea in care vom prelua viata altora. Cred ca inca avem in noi ceva care ne face speciali (ca natiune si ca oameni) si ca atata timp cat suntem constienti de asta mai putem face ceva pentru a impiedica raul sa se imprastie.

Despre cum NU il putem ignora pe Don Juan

Don Juan este un personaj fictiv. Daca veti cauta informatii despre el, veti afla ca este un personaj despre care a pomenit multa lume, in mare parte scriitori, care, de-a lungul timpului, au conturat imaginea celui mai mare cuceritor, ''un derbedeu si un libertin'' care a sucit mintea multor femei. Dar ceea ce nu veti gasi in nici o sursa de informatii este faptul ca toata lumea, din toate timpurile, a contribuit la conturarea profilului ''seducatorului absolut''.
Fiecare dintre cei care se gandesc la el, fara sa fi auzit nimic altceva decat numele si cateva cuvinte despre reputatia lui, l-a inzestrat pe Don Juan cu acele trasaturi care i se pareau greu de detinut si importante in arta seductiei. Femeile l-au venerat si s-au asteptat mereu sa dea peste cineva care sa aiba macar o parte din calitatile lui, barbatii l-au invidiat pentru ca el a putut cunoaste, inaintea tuturor, arta seductiei sau l-au considerat un inamic, un intrus care ar putea sa le fure in orice clipa iubitele.
Don Juan este un personaj atemporal. Cine ar vrea sa ii ignore prezenta si reputatia poate considera ca lupta contra morilor de vant, si asta pentru ca, in ciuda tuturor, numele lui ramane viu in mintea multora si imaginea lui este adaptata mereu timpurilor in care traim.
Pe Don Juan nu il putem ignora pentru ca el este rodul imaginatiei noastre si pentru ca exista posibilitatea ca, in orice clipa, sa ajungem sa facem o comparatie in care el sa fie punctul nostru de referinta.
Despre Don Juan a scris foarte frumos Octavian Paler. Desi poate fi greu de imaginat, punctul de vedere din care a scris el este cel al unei femei care tine o pledoarie (nerostita), in fata unui juriu alcatuit numai din barbati. Interesant este modul in care Octavian Paler a reusit sa se detaseze de firea sa, pentru a intra in pielea unei femei si pentru a puncta acele trasaturi ale lui Don Juan care sunt cu adevarat importante; si Octavian Paler reuseste sa il contureze pe Don Juan asa cum nu a facut-o nimeni pana acum, asa cum nu cred ca ar fi reusit vreodata, o femeie, sa o faca.
E o invitatie la lectura pe care o fac aici, o invitatie sa descifrati ``Calomniile mitologice`` pe care le face el, mai exact, observatiile lui asupra unor legende de care si astazi ne aducem aminte si asupra carora este bine sa aruncam si o privire dintr-o altfel de perspectiva.

Viata ca un puzzle

Mi-am descoperit pasiunea pentru puzzle-uri. Mi-am dat seama ca imi place sa pun cap la cap diferite piese pentru a forma un intreg si mai ales, mi-am dat seama ca am si rabdarea necesara cautarii pieselor potrivite.
Si in timp ce puneam cap la cap piese imprastiate pe toata masa, mi-am dat seama ca si viata noastra e ca un puzzle urias, cu nenumarate piese, pe care, in fiecare zi, in fiecare an, in fiecare moment al existentei noastre le punem cap la cap si incercam sa le punem intr-o oarecare ordine.
Viata ca un puzzle e plina de neprevazut, pentru ca nimeni nu stie cum trebuie sa arate desenul final si nimeni nu stie cate piese mai are de adaugat. Din punctul acesta de vedere, este bine sa privim viata asa, e bine sa adunam piese si sa asteptam rezultatul final.
Dar ce se intampla cu cei care aduna piese si uita sa le mai puna intr-o ordine? Ce se intampla cu cei care pun piesele intr-o alta ordine si care se abat de la acel desen final? Este posibil sa mai reuseasca sa refaca modelul initial?
Fiecare om are puzzle-ul lui. Fiecare are piesele lui (desi uneori piesele se mai intersecteaza cu ale altora) si fiecare isi stie mersul lui. Cu toate acestea, oamenii se aseamana prin munca lor de a-si pune o ordine in viata (unii fac asta mai mult altii mai putin). Cert este ca, la un moment dat, printr-o rasturnare de situatie, unii oameni ajung sa observe ca desenul nu corespunde cu aspiratiile personale si atunci hotarasc sa-l schimbe. Problema este ca piesele raman aceleasi, ca ele nu pot fi asezate in alte pozitii din cauza taieturilor si ca, oricum ar fi, noua imagine va fi foarte apropiata de cea anterioara. Sunt unii oameni care reusesc si asta..sunt unii care schimba toate piesele pentru a reusi, desi asta e cu mult mai greu si altii care se multumesc cu cel initial.
La puzzle-urile de buna calitate, piesele nu se lipesc daca nu sunt in ordinea corecta. La celelalte insa piesele se lipesc oricum ar fi. Probabil din cauza aceasta, noi, pentru a avea o viata de buna calitate trebuie sa ne straduim sa lipim piesele corect, fara a le forta, sa punem ''inimile'' la locul potrivit, lasand apoi loc ''crucilor'' sa intregeasca desenul.