Emil sau despre educatie

Stie cineva cine este Emil?
Eu nu l-am cunoscut direct, dar stiu cum ar trebui sa arate, ce ar trebui sa stie, si cum ar trebui sa se comporte. Emil ar fi trebuit sa fie elevul model al lui Jean-Jacques Rousseau. El ar fi trebuit sa fie un copil orfan, pe care sa-l fi luat Rousseau, din fasa, spre a-i da educatia de care are nevoie fiecare pentru a putea forma societatea care nu strica natura umana, ci ii desavarseste existenta.
Emil este un personaj care a luat nastere prin 1762, in conditii care si astazi mi se par remarcabile. Rousseau a fost cel care a avut curajul de a spune ca societatea nu este buna si ca trebuie facut ceva pentru a-i imbunatati conditia (indrazneala care l-a costat arderea manuscrisului in piata publica si blamul public). Si asa a aparut Emil; un copil care, urmand modelul educational al preceptorului sau, va putea fi considerat omul desavarsit, pilonul unei societati corecte.
Dar la ce se refera acest tip de educatie? Rousseau insusi considera ca este un model utopic. Si cu toate acestea, credea in el si chiar si noi am ajuns sa militam pentru cateva dintre ideile lui. Rousseau dorea trecerea de la educatia formala, teoretica si abstracta la una practica, empirica, deductiva. In cartea despre care vorbesc acum, Rousseau face referire la nenumarate moduri prin care se pot formula lectii de tipul acesta, din domenii variate. Pot sa numesc aici discutiile libere pe care le poate avea elevul cu pedagogul lui privind la soare, la stele, situatii din viata privind proprietatea, moduri foarte simple prin care se poate obisnui copilul cu intunericul, cu frigul, cu rutina, toate fiind condimentate cu exemple imaginare dar cat se poate de realizabile. Nu dau prea multe detalii aici pentru ca vreau doar sa starnesc curiozitatea cititorilor.
Sunt multe dintre ideile lui Rousseau care sunt si astazi valorificate. Pornind de la modalitatea de invatare deductiva, ideea de valorificare maxima a copilariei copilului (Rousseau spune ca pana la 12 ani copilul trebuie lasat sa se dezvolte liber, sa nu citeasca nici o carte, sa aiba impresia ca el este stapanul in relatia cu pedagogul lui, starnindu-si in felul acesta, singur, interesul pentru cunoastere), pana la dezvoltarea metodelor blande de educatie, modelul lui Emil este unul dezirabil chiar si pentru zilele noastre.
Nu pot spune ca sunt de acord in totalitate cu modelul lui. Dar tot ce pot spune este ca multi parinti ar trebui sa citeasca aceasta carte (trecand peste observatiile specifice epocii respective), pentru a sti cum sa-si educe copiii, facand astfel primul pas pe drumul reformarii societatii, acestei societati care ne arata in fiecare zi ca suntem pe un pas gresit.
Recomand cu caldura, tuturor, acest manual despre educatie, si astept parerile voastre pe tema acesteia.


„Tineri învățători, aduceți-vă aminte că lecțiile voastre trebuie să constea fără excepție mai mult în acțiune decât în cuvântări; căci copiii uită lesne ce au spus și ce li s-a spus, dar nu ceea ce au făcut și ceea ce li s-a făcut.” (Jean-Jacques Rousseau)

Miroase a Craciun si-astept s-aud cum cad fulgii de nea

Craciunul imi da o stare de caldura sufleteasca, Pastele ma apropie mai mult de Biserica. Si ce ma face oare sa simt asa ceva fata de Craciun?
Sunt multe lucruri care ma duc cu gandul la el: mirosul de portocala, luminitele colorate, clopoteii, colindele, fulgii mari de zapada, copiii si rosul mos craciunesc.
Nu dau importanta apropierii Craciunului decat atunci cand aud peste tot colinde si ii aud pe toti cum fac planuri pentru sarbatori. Nu ma gandesc la Craciun decat cand simt miros de portocala si astept taierea porcului. Nu iau in seama venirea Craciunului decat atunci cand vad luminitele prin oras si cand vad Mos Craciuni pe strada.
Si toate astea ma fac sa imi dau seama ca sarbatoarea Craciunului este cu atat mai importanta pentru noi cu cat apeleaza la simturile si perceptiile noastre. Craciunul este sarbatoarea care ne aduce aminte de copilarie, care ne face sa uitam de frigul de afara, care ne lasa sa respiram cateva zile, care ne permite sa fim copii pentru cateva ore si care ne incalzeste sufletele.
Craciunul ne gaseste batrani si obositi iar sosirea lui ne intinereste, la fel cum se intampla si cu lupta imaginara dintre Anul Vechi si Anul Nou. Nu degeaba comunitatea traditionala a incarcat Craciunul cu simboluri si ritualuri considerate azi invechite. Insa pierderea si desuetitudinea lor nu inseamna saracirea Craciunului. Vreau sa cred ca el e reinventat in fiecare an si ca va avea mereu o valoare deosebita pentru fiecare. Vreau sa ignor consumatorismul Craciunului si sa cred din nou in Mos Craciun. Vreau sa imi permit asta macar acum.
Ca drept dovada, atunci cand l-am intalnit pe mos anul asta nu am mai trecut nepasatoare pe langa el si l-am rugat sa faca o poza cu mine. Si el m-a rasplatit cu o bomboana....cu gust de portocale....

Lupul nu e chiar asa de negru

Stateam de vorba zilele trecute cu cineva care imi spunea ca s-a saturat sa vada nelinistea si frica pe chipurile oamenilor si ca ii pare rau ca din ce in ce mai multi oameni uita de lucrurile care ii pot face fericiti cu adevarat, lasandu-se purtati, in timpul acesta de grijile cotidianului. Omul acesta era un etnolog preocupat pe buna dreptate de viata spirituala a oamenilor si in totala cunostinta de cauza.
Intr-o alta zi, un profesor ne-a vorbit la un curs despre ``gravele probleme din sistemul educatiei`` si ne-a intrebat apoi pe cine dam noi vina pentru ele. Si toata lumea a spus atunci ca vinovat este statul, ba mai mult, societatea este cea care complica intr-atat de mult lucrurile incat nu le mai gaseste nimeni capatul. Si atunci profesorul (care era acolo pentru a ne invata cum sa fim profesori competenti si de calitate in acest sistem bolnav) ne-a oprit si ne-a spus sa nu fim nedrepti, pentru ca nu ne putem spala pe maini asa de usor de pacatul acesta.
Si de aici am inceput sa gandesc mai departe si sa ascult mai atent la ce se intampla in jurul meu.
Pe buna dreptate, oamenii de astazi sunt mai speriati, duc mai mult grija zilei materiale de maine si se pierd, in fiecare zi in nimicuri care ii indeparteaza de esenta vietii (pe care nu o pot defini dar pe care sunt sigura ca o putem zari in putinele momente de liniste si sinceritate cu noi). Oamenii dau vina pe societate pentru felul in care traiesc, gasind aici un rau incurabil si foarte lacom in acapararea tuturor. Si nu contest asta. Problema este de fapt, pana unde mergem cu acuzatiile si de unde vom incepe sa ne asumam partea noastra de vina?
Durkheim zicea ca o societate in care nu exista fapte anormale nu poate exista. Anormalitatea este cea care ne arata normalul, ea ne poate stabili reperele si tot ea este cea care ne provoaca o reactie in fata ei. Cu alte cuvinte, societatea in care traim nu poate fi perfecta, in orice coltisor exista rani ascunse gata sa se cangreneze si tocmai acestea trebuie sa ne atraga atentia pentru a incepe sa le vindecam.
Am putea spune ca ranile societatii noastre sunt incurabile. Am putea spune ca nu se mai poate face nimic pentru ea si ca singura noastra scapare ar putea fi abandonarea ei. Dar in acelasi timp am putea spune ca lupul nu e chiar asa de negru precum se arata si ca viata societatii sta in mainile noastre.
Si oare cum am putea sa o salvam?
Eu cred ca trebuie sa lucram in primul rand cu noi, trebuie sa ne intoarcem catre noi insine si sa cautam lucrurile care ne pot face fericiti (pe langa bani si toate celelalte), urmand ca apoi sa ne intoarcem catre ceilalti dar fara a-i privi ca pe niste dusmani. Si cred ca acesta ar fi cel mai important pas: sa ii privim pe ceilalti ca pe niste persoane de la care putem invata ceva (chiar daca asta pare imposibil uneori) pentru ca apropiindu-ne de ei in felul acesta, putem sa descoperim laturi ale lor pe care nu le banuiam.
Schimbarea nu se poate face peste noapte si nu se poate face la scara larga. Trebuie lucrat in plan individual pentru ca, mic cu mic sa se faca mare.
Lupul nu e chiar asa negru, criza nu e cel mai urat lucru care ni se poate intampla si nici nu e de netrecut. Mie imi este mai frica de ziua in care vom uita de noi si ne vom pierde identitatea, mi-e mai frica de ziua in care ne vom uita trecutul si mult mai frica de cea in care vom prelua viata altora. Cred ca inca avem in noi ceva care ne face speciali (ca natiune si ca oameni) si ca atata timp cat suntem constienti de asta mai putem face ceva pentru a impiedica raul sa se imprastie.