Amintiri ratacite

Cand eram mai mica radeam de vorba aia despre nu stiu ce culme: sa alergi de unul singur si sa ajungi al doilea. Astazi traiesc insa sentimentul asta. Mi se pare ca in fiecare zi alerg intr-o parte sau alta dar cineva ajunge inaintea mea de fiecare data. In linii generale as putea spune ca eu sunt intr-o continua competitie. Cu cine? Cu un eu al meu ranit, firav, slab, un Dumnezeu al razbunarii. E posibil ca azi sa fiu martira iertarii.
Nu stiu daca este o componenta indispensabila a naturii umane, dar uneori imi dau seama ca tot ce fac eu este sa iert. Si fac asta atat de des si atat de bine incat uneori imi dau seama ca, acolo unde mai simt o oarecare ura pentru cineva, nu imi mai aduc aminte motivul supararii mele.
Sau poate ca sufar doar de amnezie. Ieri mi-am dat seama ca nu mai stiam cate ore trebuie sa lucrez pe zi. Nu imi aduc aminte cand am uitat lucrul asta. Cert este ca si azi mi-am dat seama ca mi s-au sters din minte multe amintiri care fac loc altora, pe care mi-am dorit candva sa le uit.
Uitarea e buna cateodata. Pentru ca ma face mai linistita si ma face sa fiu mai curioasa in ceea ce priveste viata. Uneori traiesc zilele ca si cum ar fi primele din viata mea. Iar asta ma ajuta pentru ca ma lasa sa ma bucur de orice secunda din viata.
Problema apare atunci cand amintirile mi se intorc ca un bumerang. E ceea ce eu numesc ``depresia de weekend``, cand rupta din rutina din timpul saptamanii sunt nevoita sa imi caut altceva de facut.Greu. E greu sa imi gasesc noi coordonate temporare, e greu sa o iau de la inceput. Si atunci ma refugiez in bratele trecutului.
Ma intreb cum ar fi daca as putea sa incep o noua viata.  Cum ar fi daca as incepe sa cunosc alte strazi, sa vad alti oameni , sa ma astept la alte vise. Oare as putea sa imi sterg trecutul cu buretele? As putea sa imi dau restart la viata?
Dar oare unde sunt? Si cine sunt? Sunt o amnezica ratacita intr-o lume cu banci si oameni ce traiesc intr-o lume in care linistea inseamna masini ce strivesc astfaltul si in care dragostea se masoara in incercari esuate de a lega un fir cu doua capete. Sunt intr-o biblioteca si astept sa soseasca Cartea... impreuna cu amintirile mele.

Scrisa candva... in trecut...

Fata in fata cu istoria

Mi-am dat seama ca pentru oamenii de azi, timpul este impartit intre zile de munca (dintre care cea mai grea e lunea) si zilele de weekend. Cu cat saptamana e mai grea cu atat weekend-ul pare mai departe si mai dulce. Dar imi dau seama ca in ciuda faptului ca asteptam zilele astea atat de mult, noi nu stim de fapt ce sa facem cu ele. Cat poate un om sa doarma? Cat poate sa leneveasca in pat si sa strige sus si tare ca nu vrea sa faca nimic?

Eu am stabilit ca de azi inainte sa fac in weekend lucrurile pentru care nu am timp in restul zilelor. Si am inceput cu mersul la muzeu.
De multa vreme urmaresc anunturile de la Muzeul Universitatii care invita pe toata lumea sa ii calce pragul si imi promit ca intr-o zi voi da curs invitatiei. Iar azi am reusit si sunt foarte multumita ca am facut asta. Pentru ca am putut, timp de 2 ore, sa ma deconectez de restul lumii si sa traiesc, in fiecare camera a muzeului, istoria. Am admirat vestigii ale culturii Cucuteni, statuete si reprezentari ale lumii inconjuratoare dar si obiecte de uz casnic folosite de stramosii nostri. Mi-am adus aminte de notiuni invatate la istorie de dragul padurii in care m-am nascut, din comuna Cucuteni, am vizionat filmulete subtitrate in engleza, despre viata predecesorilor nostri si am admirat un colt al colibei de lut in care traiau, pana nu demult, bunicii nostri. Am retrait atmosfera muzeelor occidentale atunci cand am intrat intr-o sala intunecata plina de comori si am stat sub acelasi cer care a adapostit aceasta civilizatie in urma cu 7000 de ani.

Din stadiul lumii neolitice am ``evoluat`` apoi si  am devenit martora infiintarii Universitatii Al. I. Cuza. Am citit actul de infiintare al institutiei, am stat la biroul rectorului, am aflat cateva informatii despre modul de organizare initial si am citit cateva pagini din caietele de notite ale profesorilor care s-au format in aceasta institutie. Am admirat saloane de lux si m-am bucurat de o atmosfera impunatoare, ce a luat sfarsit imediat ce usa s-a inchis in urma mea, ramanand in fata doar orasul, cufundat intr-o lene de weekend.

Nu stiu cand au trecut 2 ore, nu stiu decat prea putine lucruri despre trecut. Dar vreau sa aflu mai multe asa ca am sa ma mai duc o data la muzeul asta sa gasesc raspunsuri la intrebarile cu care am plecat azi pentru ca e aproape, pentru ca e un loc primitor si pentru ca este acces gratuit pentru toate categoriile de vizitatori. Ca urmare a acestui fapt nu mai pot gasi o scuza pentru ignoranta.

Muzeul il gasiti aici http://www.muzeul.uaic.ro/ro.html dar e mult mai interesant daca il vizitati pe strada Titu Maiorescu.

Mituri II

Ultima data cand am scris am deschis subiectul despre mituri si mi-am dat seama ca am vorbit mult si nu am spus nimic. Daca este sa fiu si realista si rautacioasa, as putea spune ca e din cauza defectului de a fi femeie. Daca este sa fiu si mai realista, ma uit la filmuletul asta cu Steve Jobs si vad cum in 15 min el poate spune atat de multe lucruri incat ajungi sa-ti doresti sa ajungi la finalul discursului pentru a-l asculta din nou. Eu recunosc, nu am auzit de el decat atunci cand a murit, dar de atunci incoace nu fac decat sa ma minunez de lucrurile pe care le-a facut si de lectiile pe care le putem invata de la el.

Dar care sa fie legatura dintre el si mituri? Chiar a facut el lucruri atat de extraordinare pentru noi? Eu cred ca da. Cred ca putem spune ca el ne-a lasat tehnologia asa cum Prometeu a daruit focul, grecilor. Internetul este, prin natura lui, un miracol. Pentru ca ne poate da raspunsuri acolo unde mintea umana nu gaseste explicatii si pentru ca noi inca ne mai miram de minunile pe care le poate face. Iar daca eu pot avea acces la Internet si la o multime de alte aplicatii care ma scutesc de efort, prin intermediul unui aparat numai bun de tinut in buzunar, care poarta simbolul unui mar muscat (sa fie oare asta o trimitere la marul din pomul cunoasterii, muscat de Eva?), inseamna ca miracolul e cu atat mai mare. Si nu spun ca asta ar fi neaparat un lucru bun sau rau. Am citit un studiu care spune ca Internetul nu ne face mai destepti ci mai lenesi. Pentru ca nu ne mai intereseaza sa detinem niste cunostinte atata timp cat stim ca putem avea acces la ele prin tastarea unui singur cuvant. Cine stie care-i realitatea? Nu sunt aici sa spun un diagnostic, eu sunt aici sa ``vad minunea`` si sa vorbesc despre ea.

Pentru mine toata tehnologia asta continua sa fie un mister si imi dau seama ca trec prea usor peste asta. Pentru ca sunt prea obisnuita cu gandul ca orice informatie se gaseste pe Internet, pentru ca mi se pare ca sunt rupta de lume atunci cand trec vreo 2 zile in care nu am fost deloc conectata la lumea virtuala in care orice lucru e posibil, incat nici nu ma mai intereseaza cum de s-a ajuns in punctul asta. Nasterea lumii virtuale este precum nasterea Universului. Despre aparitia fiecareia dintre ele nu stiu decat oamenii de stiinta si Dumnezeu. Noi, muritorii de rand nu facem decat sa ne bucuram de beneficiile si stelele lor.

Uitandu-ma la filmuletul asta am inceput sa ma intreb despre cum a inceput totul, despre cum a ajuns Google sa le stie pe toate si despre cum am ajuns noi astazi sa ne traim viata, intr-un procent destul de mare, numai in mediul online. De cand am ajuns noi sa vorbim despre viata reala ca despre un mediu offline? Si ce viata traim noi de fapt? Suntem aceeasi oameni si in online si in offline?

Pe langa minuni tehnologice, Steve Jobs ne-a revelat si misterul vietii. Despre cum poti sa renasti din propria cenusa, de fiecare data mai puternic. El ne indreapta spre credinta in noroc, in soarta, destin, viata, Karma sau in orice altceva care ne poate ajuta sa mergem mai departe, sa trecem peste orice caramida care ne sta in cale. Steve Jobs nu este un zeu, e doar un slujitor; el nu predica o religie ci ne da invataturi; el nu a facut minuni, a dat o noua forma tehnologiei. Dar astea fac din el un mit.

Mi-as fi dorit sa il ascult si eu in ziua absolvirii. Poate ca as fi inceput mai devreme sa imi traiesc viata asa cum a facut el.