Cuvinte despre un cer albastru

Stau in fata calculatorului si vreau sa scriu. Nu stiu despre ce, nu stiu cum, dar simt nevoia de a-mi stoarce creierul de idei. Pentru ca am multe si pentru ca mi-e dor sa dezbat.
Prinsa in cotidian si in efortul de a ma exprima cat mai bine in franceza, am uitat sa mai dezvolt cuvinte. Practicarea unei limbi straine seamana cu caietul de vocabular pe care il aveam la scoala. In fiecare zi scrii cuvinte noi, de unele iti aduci aminte, de altele nu. Apoi totul se rezuma intr-o exprimare in care folosesti tot timpul aceleasi cuvinte.
Mie imi plac cuvintele. Stiu ca au o mare forta asupra noastra, stiu ca pot exprima stari, idei, sentimente, fapte... cate si mai cate. De aceea mi-a placut dintotdeauna sa ma joc cu ele.
Blogul acesta a insemnat pentru mine tapetul pe care mi-am expus ideile, cu cuvinte adunate din carti, din discutii, din parerile altora...din vocabularul meu. Opiniile celorlalti mi-au dat incredere ca nu scriu degeaba, ca pot sa imi argumentez parerile dar si ca am o buna pista pentru a evolua. Din acest motiv, cat am fost studenta am continuat sa scriu. Imi aduc aminte ca de multe ori umblam hai-hui o zi intreaga prin Iasi si seara ma apucam sa scriu despre ce am vazut sau despre ce am discutat cu altii. Apoi asteptam sa vad ce feed-back primesc de la cei care ma citeau, daca m-am exprimat bine sau daca am fost destul de clara in ceea ce spuneam. Am adorat anii de studentie in care imi stimulam intelectul in fiecare zi pentru a evolua, pentru a afla cat mai multe, pentru a dezvolta si mai multe.
De cand sunt in Franta am fost provocata in fiecare zi sa imi imbogatesc vocabularul. Sa scriu in el cat mai multe cuvinte si apoi sa le si retin. Aici nu aveam o constrangere din partea invatatoarei care ne verifica daca am invatat, aici constrangerea mi-am impus-o eu. Pentru ca stiu ca daca nu am destule cuvinte, nu pot sa ma exprim, nu pot spune ce imi trece prin minte. Stiu ca daca nu am destule cuvinte nu pot decat sa ascult si sa imi pastrez ideile pentru mine.
De asta in ultima vreme am uitat sa scriu. Nu-mi lipsesc cuvintele...poate ca-mi lipseste ordinea. Am un haos in idei, un amalgam de lumi ce vorbesc in mintea mea, un vocabular amestecat si o teama ca poate nu mai este nimeni sa ma asculte.
M-am inconjurat de carti pe care nu am timp sau nu am rabdare sa le citesc. Le deschid uneori, citesc cateva pagini si apoi ma simt rusinata ca uit sa ma dezvolt pe mine, ca uit sa invat. Prinsa in remuscari, vreau sa fac cat mai multe in acelasi timp si apoi e haos.
Daca am reusit astazi sa scriu e pentru ca e mai putin haos in mintea mea. Cerul albastru si senin m-au ajutat sa-mi pun ordine in idei.
Astazi, cuprinsa de remuscari, mi-as dori sa reincep sa scriu. Despre orice. Sa fiu provocata, sa regasesc oamenii care gandeau mai departe de cotidian, sa aflu pareri si sa schimb idei.

Ganduri

Aștept de mult ziua asta. O aștept de o zi, de un an, o aștept de parcă ar ține în ea toată viața mea. Astăzi sărbătoresc un an. Un an de când mi-am schimbat viața, un an de când reconstruiesc. Astăzi împlinesc un an de când trăiesc în Franța…un an lung cât cel puțin patru.

Când îmi făceam bagajele, când sorbeam „ultimele cafele” cu cei dragi mie, când mă pregăteam de plecare, nu știam ce mă aștepta. Am plecat cu inconștiență. Și asta a fost un lucru bun. Pentru că nu mă așteptam la nimic. Așteptam doar o schimbare care să mă scoată din rutină, un loc care să însemne altceva pentru mine, așteptam să fiu pusă în fața unor provocari și să fiu nevoită să lupt pentru a răzbate. Voiam să scap de mine și să mă reinventez. Nimic altceva. Plângeam după cei dragi și după mine pentru că știam că lăsam în urma vechiul eu.

Primul pas pe pământ franțuzesc nu a însemnat nimic. Era seara, eram stresată să mă descurc, să iau autobuzul, să ajung în casa unui necunoscut din Paris, să mă odihnesc un pic și apoi să pornesc mai departe. Abia a doua zi, pe la amiază, ajunsă în tren dupa 4 ore de așteptare în gară, în frig, printre porumbei, abia acolo am răsuflat și am început să mă gândesc. Să fiu conștientă că în jurul meu nu mai aud limba mea, să fiu conștientă că ceva se schimbase peste noapte. În cele 3 ore în TGV am privit spre soare și m-am lăsat invadată de gânduri.

Prima poza facuta in Franta

Îmi aduc aminte de ziua asta de parcă nu ar fi trecut un an. E ca și cum ar fi fost ieri dar într-un alt secol.

De atunci și pană acum nu a trecut timpul…au trecut faptele. S-au întâmplat toate cu o viteză fulgeratoare, s-au derulat toate ca un film în care eram actorul principal.

Ce e cel mai important de spus e că schimbarea a însemnat un nou ritm de viață...și nu un alt eu. Am rămas aceeași, mi-am păstrat „năravurile”, m-am păstrat pe mine și am lăsat totul să se schimbe în jurul meu. Îmi iubesc poate și mai mult casa și pe cei dragi din România. Pentru că îmi lipsesc mult și nu-s puține momentele în care îmi doresc enorm de mult să fiu lângă ei. Însă acum încep să prind rădăcini și aici. Și provocările nu s-au terminat, sunt la fel de multe.

Cândva, gândindu-mă la cei plecați peste hotare, trăsesem concluzia că eul lor va fi întotdeauna împarțit : unul în locul natal și unul în locul de adopție. Așa încep să fiu și eu, după un an petrecut aici.

Cu ocazia aniversării mele de azi, de aici, trimit un gând bun celor dragi, de acolo. Nu am uitat de nimeni, nu am înlocuit pe nimeni și pot să vă spun că acum știu că, în ființa omenească este destul de mult loc pentru două lumi.

Revolta

Mesajul asta e pentru Guvern, pentru presedinte, pentru cetateni, pentru romani, francezi, englezi si toate popoarele alea care ne judeca pentru ca am facut greseala, cu ani in urma, de a incerca sa integram romii in tara noastra. Mesajul asta vine pentru ca m-am saturat sa vad in fiecare zi cum se cheltuie bani, timp si energie pentru a discrimina pozitiv o etnie care nu vrea sa se conformeze regulilor sociale.
Pentru faptul ca „romanii romi” si nu numai ne fac de ras in tara si peste hotare suntem toti de vina. De vina e cel care ii lasa sa plece peste hotare (cel care le vinde un bilet si care crede ca doar isi face treaba, vamesul care inchide ochii in fata unor evidente atunci cand banul straluceste mai mult decat filigranul dintr-un pasaport fals), de vina sunt cei care se lasa induplecati de falsa lor suferinta si le paseaza centii care le raman de la cumpararea unui bilet de tramvai, de vina sunt cei care le ofera subventii si ajutoare pentru ca dragii nostri conationali sa stea cuminti in casele lor si sa nu mai jeneze ochiul occidentalului. De vina suntem noi toti pentru ca nu ne-am invatat inca, dupa ani intregi de incercari, ca singura solutie de integrare a lor este ignoranta.
Ar trebui ca cersitul sa fie interzis prin lege. Pentru ca nimeni nu plateste impozit pentru venit...pentru ca la sutele de centi scapati printre degete in mana care nu iti spune nici o poveste, sarmanul om al strazii va pleca la sfarsitul zilei cu mai multi bani decat cel care munceste 8 ore pe zi intr-un amarat loc de munca... ce e drept legal si impozitat in fiecare secunda. Pentru ca nimanui nu ii place sa-i fie urechile agresate de acelasi „da-mi si mie bani sa-mi iau un colt de paine”, pentru ca nimanui nu-i place sa verifice de 10 ori buzunarul sau geanta sa vada daca nu cumva, suparat ca nu i-ai dat, cersetorul sa se fi servit singur din banii pe care tu ii muncesti din greu zi de zi. Ar trebui sa fim mai reactivi cand vedem un copil, in plina zi, ca vine sa iti ceara bani. Ar trebui sa il luam de o aripa si sa il aruncam intr-o scoala, sa invete ca banii nu se cer ci se muncesc, ar trebui sa intram in casa parintilor lui si sa le luam si painea de pe masa pentru ca nu sunt decat niste parinti denaturati care scot copii pe banda direct proportional cu castigul pe care pot sa il aduca din alocatii si din cersit.
Dar se pare ca asta nu e treaba noastra..pentru ca riscam in fiecare secunda ca unul sa iti dea in cap, pentru ca daca te iei de copilul strazii in urmatoarea secunda va aparea parintele lui grijuliu care iti va da si el in cap pentru ca te-ai luat de plodul lui, pentru ca daca tu nu dai un cent cersetorului pe strada si el iti va da in cap si va pleca cu tot portofelul tau si dupa aia vei regreta ca ai fost egoist si nu i-ai dat... pentru ca totul se invarte intr-un cerc vicios si pentru ca singurii discriminati suntem noi, romanii care muncim cinstit si care suntem vinovati ca venim din aceeasi tara in care, potrivit strainilor, locuiesc toate gastile de asasini, cersetori si oameni certati cu legea.
Ar trebui ca statul sa se opreasca din a le da alocatii si ajutoare de tot felul. Ar trebui sa ii trimita sa munceasca pentru fiecare banut pe care il primesc, ar trebui sa ii controleze daca intr-adevar au curatat santul, daca au maturat strada si daca au ridicat gunoiul de pe strada sau l-au indesat intr-un colt in care „nu se vede”. Ar trebui ca statul asta care e depasit de situatie sa fie mai atent cu banii pe care ii da. Ar trebui ca el sa stea macar cateva minute sa se gandeasca unde e de fapt problema. Ar trebui sa ne gandim un pic la „Pilda talantilor” si sa nu mai asteptam atata sa ne pice ajutorul din cer.
Pentru ca mie mi-e clar acum ca nu romii sunt problema, ci noi. Pentru ca le-am creat un cadru atat de propice sa se desfasoare incat ei nu fac decat sa profite de nestiinta noastra.