Trecut, prezent si viitor

        Lucrez la o casa pentru batrani  nu foarte batrani. Adica niste oameni abia iesiti la pensie care au bani si care s-au saturat de casa lor. E ca un hotel unde le sta tot timpul cineva la dispozitie iar ei isi pot vedea linistiti de sfarsitul zilelor.
        E o atmosfera calduroasa in acest hotel iar oamenii sunt simpatici. Fiecare isi duce in spate o poveste pe care nu stii cum sa o scoti la lumina. Pentru ca ti-e frica sa nu rascoleasca, cu ea, alte povesti triste. Intr-o zi am gasit o batranica, in apartamentul ei, cum sorta un teanc de poze. I-am spus ca probabil ii face placere sa rememoreze clipele. Mi-a raspuns ca jumatate dintre cei din poze sunt morti deja...
        Sunt oameni care nu mai au pe nimeni in viata lor, oameni ai caror copii, soti si frati au murit toti la scurt timp unul dupa altul. Nici nu stii ce sa vorbesti cu ei ca sa nu ii vezi ca incep sa planga in fata ta. Apoi, sunt oameni ai caror copii vin in fiecare zi sa ii vada. Sa le aduca micul dejun in camera, sa ii vada tarziu in noapte, sa joace carti cu ei, sa profite cat mai mult de parintii lor. Insa la sfarsit, avem si oameni parasiti, ai caror familie suntem noi, angajatii. Oameni lasati aici cu forta de catre copiii lor, copii care vin doar cand parintele lor a murit, copii care n-au mai dat o veste de ani buni, parinti care se agata de orice pentru a umple golul.
        Stand toata ziua printre ei mi-am dat seama ca batranetea nu face decat sa accentueze calitatile si defectele. O femeie care a fost contabila toata viata ei, noteaza in fiecare zi, pe orice bucata de hartie pe care o gaseste, tot ce a facut in timpul zilei, cu ore precise. E o femeie care nu iese niciodata din apartamentul ei. Pe hartiile ei gasesti la ce ora au iesit vecinii ei afara, ce a vazut la televizor, cat a durat emisiunea, cate bucati de carne si cati cartofi prajiti a avut in farfurie. Un fost director supravegheaza tot ce misca si stie sa strige cel mai tare cand e ceva ce nu ii convine, chiar daca nu il priveste. O sotie de ambasador ramane tot timpul eleganta, stilata si stie cum sa iti vorbeasca.O pianista scoate sunete dumnezeiesti chiar daca pianul este neacordat.
         Intr-o zi, pe cand eram in deplasare la un hotel de acelasi tip, insa in alt oras, am aflat ca acolo era gazduit un roman, fost soldat in armata franceza. Am zis imediat ca trebuie sa ii vorbesc. L-am gasit la masa, imbracat cu un costum impecabil de militar. I-am zis "Buna ziua" iar ochii lui s-au luminat de indata. Ajuns acum la 93 de ani, dupa 70 de ani de viata in Franta, cineva ii vorbea in romana. Era emotionat iar eu asemeni. Isi gasea cu greu cuvintele, m-a intrebat despre Romania si despre cum am ajuns eu acolo. Ultima data cand fusese in tara era prin anii '70 iar impresiile ii erau amare. Copiii lui isi gasisera rostul in Franta. Mi-a cerut sa il mai vizitez din cand in cand pentru ca i-a facut placere. I-am promis ca voi incerca sa revin.
        Cum se zicea la un post de televiziune iesean, in acest hotel " in fiecare zi e un nou inceput ". Aceiasi oameni, aceleasi fete, acelasi loc, acelasi ritm in fiecare zi, insa nu stii niciodata ce revelatii ti se vor face pe parcursul zilei.
      
       

Cuvinte despre un cer albastru

Stau in fata calculatorului si vreau sa scriu. Nu stiu despre ce, nu stiu cum, dar simt nevoia de a-mi stoarce creierul de idei. Pentru ca am multe si pentru ca mi-e dor sa dezbat.
Prinsa in cotidian si in efortul de a ma exprima cat mai bine in franceza, am uitat sa mai dezvolt cuvinte. Practicarea unei limbi straine seamana cu caietul de vocabular pe care il aveam la scoala. In fiecare zi scrii cuvinte noi, de unele iti aduci aminte, de altele nu. Apoi totul se rezuma intr-o exprimare in care folosesti tot timpul aceleasi cuvinte.
Mie imi plac cuvintele. Stiu ca au o mare forta asupra noastra, stiu ca pot exprima stari, idei, sentimente, fapte... cate si mai cate. De aceea mi-a placut dintotdeauna sa ma joc cu ele.
Blogul acesta a insemnat pentru mine tapetul pe care mi-am expus ideile, cu cuvinte adunate din carti, din discutii, din parerile altora...din vocabularul meu. Opiniile celorlalti mi-au dat incredere ca nu scriu degeaba, ca pot sa imi argumentez parerile dar si ca am o buna pista pentru a evolua. Din acest motiv, cat am fost studenta am continuat sa scriu. Imi aduc aminte ca de multe ori umblam hai-hui o zi intreaga prin Iasi si seara ma apucam sa scriu despre ce am vazut sau despre ce am discutat cu altii. Apoi asteptam sa vad ce feed-back primesc de la cei care ma citeau, daca m-am exprimat bine sau daca am fost destul de clara in ceea ce spuneam. Am adorat anii de studentie in care imi stimulam intelectul in fiecare zi pentru a evolua, pentru a afla cat mai multe, pentru a dezvolta si mai multe.
De cand sunt in Franta am fost provocata in fiecare zi sa imi imbogatesc vocabularul. Sa scriu in el cat mai multe cuvinte si apoi sa le si retin. Aici nu aveam o constrangere din partea invatatoarei care ne verifica daca am invatat, aici constrangerea mi-am impus-o eu. Pentru ca stiu ca daca nu am destule cuvinte, nu pot sa ma exprim, nu pot spune ce imi trece prin minte. Stiu ca daca nu am destule cuvinte nu pot decat sa ascult si sa imi pastrez ideile pentru mine.
De asta in ultima vreme am uitat sa scriu. Nu-mi lipsesc cuvintele...poate ca-mi lipseste ordinea. Am un haos in idei, un amalgam de lumi ce vorbesc in mintea mea, un vocabular amestecat si o teama ca poate nu mai este nimeni sa ma asculte.
M-am inconjurat de carti pe care nu am timp sau nu am rabdare sa le citesc. Le deschid uneori, citesc cateva pagini si apoi ma simt rusinata ca uit sa ma dezvolt pe mine, ca uit sa invat. Prinsa in remuscari, vreau sa fac cat mai multe in acelasi timp si apoi e haos.
Daca am reusit astazi sa scriu e pentru ca e mai putin haos in mintea mea. Cerul albastru si senin m-au ajutat sa-mi pun ordine in idei.
Astazi, cuprinsa de remuscari, mi-as dori sa reincep sa scriu. Despre orice. Sa fiu provocata, sa regasesc oamenii care gandeau mai departe de cotidian, sa aflu pareri si sa schimb idei.

Ganduri

Aștept de mult ziua asta. O aștept de o zi, de un an, o aștept de parcă ar ține în ea toată viața mea. Astăzi sărbătoresc un an. Un an de când mi-am schimbat viața, un an de când reconstruiesc. Astăzi împlinesc un an de când trăiesc în Franța…un an lung cât cel puțin patru.

Când îmi făceam bagajele, când sorbeam „ultimele cafele” cu cei dragi mie, când mă pregăteam de plecare, nu știam ce mă aștepta. Am plecat cu inconștiență. Și asta a fost un lucru bun. Pentru că nu mă așteptam la nimic. Așteptam doar o schimbare care să mă scoată din rutină, un loc care să însemne altceva pentru mine, așteptam să fiu pusă în fața unor provocari și să fiu nevoită să lupt pentru a răzbate. Voiam să scap de mine și să mă reinventez. Nimic altceva. Plângeam după cei dragi și după mine pentru că știam că lăsam în urma vechiul eu.

Primul pas pe pământ franțuzesc nu a însemnat nimic. Era seara, eram stresată să mă descurc, să iau autobuzul, să ajung în casa unui necunoscut din Paris, să mă odihnesc un pic și apoi să pornesc mai departe. Abia a doua zi, pe la amiază, ajunsă în tren dupa 4 ore de așteptare în gară, în frig, printre porumbei, abia acolo am răsuflat și am început să mă gândesc. Să fiu conștientă că în jurul meu nu mai aud limba mea, să fiu conștientă că ceva se schimbase peste noapte. În cele 3 ore în TGV am privit spre soare și m-am lăsat invadată de gânduri.

Prima poza facuta in Franta

Îmi aduc aminte de ziua asta de parcă nu ar fi trecut un an. E ca și cum ar fi fost ieri dar într-un alt secol.

De atunci și pană acum nu a trecut timpul…au trecut faptele. S-au întâmplat toate cu o viteză fulgeratoare, s-au derulat toate ca un film în care eram actorul principal.

Ce e cel mai important de spus e că schimbarea a însemnat un nou ritm de viață...și nu un alt eu. Am rămas aceeași, mi-am păstrat „năravurile”, m-am păstrat pe mine și am lăsat totul să se schimbe în jurul meu. Îmi iubesc poate și mai mult casa și pe cei dragi din România. Pentru că îmi lipsesc mult și nu-s puține momentele în care îmi doresc enorm de mult să fiu lângă ei. Însă acum încep să prind rădăcini și aici. Și provocările nu s-au terminat, sunt la fel de multe.

Cândva, gândindu-mă la cei plecați peste hotare, trăsesem concluzia că eul lor va fi întotdeauna împarțit : unul în locul natal și unul în locul de adopție. Așa încep să fiu și eu, după un an petrecut aici.

Cu ocazia aniversării mele de azi, de aici, trimit un gând bun celor dragi, de acolo. Nu am uitat de nimeni, nu am înlocuit pe nimeni și pot să vă spun că acum știu că, în ființa omenească este destul de mult loc pentru două lumi.