De câteva zile vreau sa scriu. Sa scriu cum o făceam cândva, despre toate si despre nimic. De fiecare data ma regăsesc însă intr-o stare de vid indelectual. Nici o idee care circula, nici un cuvânt care iese, doar o dorinta in sufletul meu. Văzând asta am încercat sa meditez. Adică, contrar a ceea ce am crede, sa imi golesc mintea de idei, sa nu ma gândesc la nimic si sa trăiesc prezentul. Am renunțat repede căci ideile ma năpădeau fix in momentul acela..
Apoi m-am întrebat de ce? De ce nu mai pot face ca atunci când ma așezam in fata foii iar cuvintele ieșeau singure? De ce nu mai am idei? De ce mai vreau sa scriu?
Poate ca nu mai am ce spune. Poate ca nimic nu mi se mai pare interesant. Poate ca mi-e teama sa nu fiu ridicula. Poate ma tem sa nu spun prea mult....
Dupa ani de zile in care am căutat sa îmi fac un rost in viața, astăzi pot spune ca am ajuns sa trăiesc rutina oamenilor din toate timpurile... Cel puțin așa o numesc eu. Ma trezesc dimineața, beau cafeaua, ma pregătesc pentru munca, plec la munca, 40 de minute in mașina in care nu am timp sa ma gândesc la mine pentru ca traficul e ca un spectacol, 8 ore la munca in fata calculatorului, alte 40 de minute in mașina, ajung acasă, fac de mâncare, el ajunge, vorbim un pic, mâncam, câteva minute in fata televizorului apoi fixez deșteptătorul pentru a doua zi apoi somn. A doua zi la fel, a treia, a patra si tot așa pana vineri. Vineri seara sunt bucuroasa ca săptămâna s-a terminat. De parcă singura mea plăcere e sa văd ca săptămânile trec. De parca asta ar fi singurul meu scop in viața... De parca as trai pentru Weekend. Si culmea, Weekend-ul trece așa de repede încât dintr-o data ma trezesc duminica seara, pregătindu-mi prânzul pentru a doua zi, gândindu-ma la săptămâna care va incepe.
Nu sunt nefericita când spun toate astea. Din contra, îmi dau seama ca îmi place, ca poate pentru mine e o dovada a maturitatii, o dovada ca am reușit sa fac ceva in viața..
Un singur lucru mi-as dori.. Oameni care sa ma provoace intelectual. Oameni care își pun întrebări, oameni care vor sa caute ceva in spatele oricărui lucru.. Din când in când dau peste oameni din ăștia. De îndată ce ii miros un pic încep sa le storc ideile, sa ii întreb câte in luna si in stele si încerc sa opresc timpul... Mi-am dat seama ca aici, oamenii care sunt mai spirituali, mai dubitativi, caută tot timpul sa își videze mintea, sa scape de idei. Sunt genul de oameni care pleacă sa facă turul lumii cu un rucsac in spate, cu un ghid de conversatie si cu puțini bani in buzunare. Oameni care nu își fac griji pentru nimic, nici unde vor dormi nici ce vor mânca, oameni care vor sa "nu strivească corola de minuni a lumii" ci sa o contemple. De aia poate ca nu-i găsesc aici.. Pentru ca sunt plecați deja...
Toate astea mi-ar explica de ce nu am idei, de ce nu mai știu despre ce sa scriu. Pentru ca in cotidianul meu nu găsesc nimic despre care as putea sa scriu... Iar când vreau sa o fac, nu mai am cuvintele. Pentru ca cuvintele sunt ca un mușchi care trebuie antrenat tot timpul. O data ce ai pierdut antrenamentul te trezești cu dureri musculare însă cu o dorința de a reveni pe scena.
Romanul e totuși filosof....o știm de la cioban. Câteodată când oamenii îmi cer sfaturi le dau exemple din sfaturile mamei.. Ei îmi spun ca mama are dreptate, eu știu ca ea e filosof. De asta as vrea ca pentru ea sa scriu. Ea nu știe pe unde îmi fuge mintea dar eu știu ca totul e din cauza ei....
Am recitit de curând "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" si m-am lăsat purtată de val. Imi aduc aminte de ziua când am comentat-o la ora de română in liceu, imi aduc aminte ca eram refractara la genul acesta de poezie si ca mi-a luat ceva timp sa o înțeleg. Acum imi dau seama ca imi lipsesc oameni de genul lui Lucian Blaga. Căci si eu "iubesc si flori si ochi si buze si morminte".
sâmbătă, 12 martie 2016
vineri, 14 august 2015
Descoperind oceanul
Am asteptat momentul acesta ca un copil. L-am dorit dar nu mi l-am imaginat; pentru ca imi place sa ma las surprinsa.
Ca o comoara ascunsa in mijlocul unei paduri de pini maritimi, oceanul saruta in fiecare zi nisipul fin. Doar mie mi-a facut inima sa tresara. L-am auzit de departe. Un vuiet colosal, strain de vuietul orasului. Nici macar pescarusii nu indrazneau sa scoata un strigat. De indata ce am trecut de digul de nisip, un covor imens de apa mi se rostogolea la picioare.Oceanul era acolo. Toate descrierile din carti nu mai insemnau nimic, toti cei care l-au vazut deja nu ma mai interesau. Plamanii mi s-au umplut de aer sarat, parul se plimba in bataia vantului, ochii cautau orizontul departe iar inima imi batea foarte puternic. Oceanul era acolo, cu valurile lui enorme, cu nisipul fin si cu scoicile aruncate la mal. Valuri inspumate ce se rostogolesc fara incetare.
As putea sa il privesc ore intregi. Nici un val nu seamana cu celelalte. Apa danseaza si nisipul o data cu ea. Pe mal, il simti cum inainteaza. E ca si cum oceanul ar incerca sa te prinda.
Valurile sunt doar la tarm. In larg e ca o panza in bataia vantului. La apus, soarele aluneca usor in apa, incetul cu incetul, ca intr-o mare de smoala.
Noaptea e placut si infiorator. Nu zaresti decat linii albe ce se rostogolesc in intuneric, linii ce se sparg si reincep. Ti se pare ca sunt departe. Insa oceanul cu totul e departe. Se retrage pe sute de metri lasand in urma nisip fin, obosit de curenti. Vuietul e si mai mare. Ca o voce care te striga, care vrea sa isi spuna povestea.
Privind oceanul timpul se scurge precum nisipul dintr-o clepsidra. Esti incantat la inceput iar la final esti trist pentru ca s-a terminat.
Oceanul e un domn care impune respect. Esti minuscul in fata lui iar tot ce poti face este sa il admiri.
Ca o comoara ascunsa in mijlocul unei paduri de pini maritimi, oceanul saruta in fiecare zi nisipul fin. Doar mie mi-a facut inima sa tresara. L-am auzit de departe. Un vuiet colosal, strain de vuietul orasului. Nici macar pescarusii nu indrazneau sa scoata un strigat. De indata ce am trecut de digul de nisip, un covor imens de apa mi se rostogolea la picioare.Oceanul era acolo. Toate descrierile din carti nu mai insemnau nimic, toti cei care l-au vazut deja nu ma mai interesau. Plamanii mi s-au umplut de aer sarat, parul se plimba in bataia vantului, ochii cautau orizontul departe iar inima imi batea foarte puternic. Oceanul era acolo, cu valurile lui enorme, cu nisipul fin si cu scoicile aruncate la mal. Valuri inspumate ce se rostogolesc fara incetare.
As putea sa il privesc ore intregi. Nici un val nu seamana cu celelalte. Apa danseaza si nisipul o data cu ea. Pe mal, il simti cum inainteaza. E ca si cum oceanul ar incerca sa te prinda.
Valurile sunt doar la tarm. In larg e ca o panza in bataia vantului. La apus, soarele aluneca usor in apa, incetul cu incetul, ca intr-o mare de smoala.
Noaptea e placut si infiorator. Nu zaresti decat linii albe ce se rostogolesc in intuneric, linii ce se sparg si reincep. Ti se pare ca sunt departe. Insa oceanul cu totul e departe. Se retrage pe sute de metri lasand in urma nisip fin, obosit de curenti. Vuietul e si mai mare. Ca o voce care te striga, care vrea sa isi spuna povestea.
Privind oceanul timpul se scurge precum nisipul dintr-o clepsidra. Esti incantat la inceput iar la final esti trist pentru ca s-a terminat.
Oceanul e un domn care impune respect. Esti minuscul in fata lui iar tot ce poti face este sa il admiri.
sâmbătă, 7 februarie 2015
Ganduri despre iubire aruncate pe tastele greoaie ale unei masini de scris
Si pana la urma, ce e dragostea?
Vad din ce in ce mai multe articole in care oameni care cred ca au descoperit elixirul relatiei perfecte, se dau inteligenti ca ei au aflat ca femeia este o zeita pe care o atingi numai cu iubire si ca barbatul e langa ea pentru a o completa. E plin internetul de "vorbe de duh" despre iubire.
De ce scriitorii, compozitorii si toti cei care au proclamat dragostea, nu au reusit sa aiba o viata linistita de cuplu alaturi de cel iubit? Pentru ca realitatea nu a coincis niciodata cu modelul de iubire pe care il visau. Pentru ca in carti totul era idilic si pentru ca in realitate cotidianul stirbeste dragostea. Pentru ca o relatie inseamna o lupta continua contra rutinei, contra racirii sentimentelor.
Cateodata cred ca dragostea nu e decat un mod de a ne iubi pe noi insine. Cerem multe de la cel de langa noi pentru ca vrem sa ne fie noua bine, pentru ca ni se pare normal ca sub pretextul iubirii trebuie sa il epuizam de energie pe cel iubit, trebuie sa visam mai mult si mai multe, pentru ca asa am vazut in filme. Si daca nu reusim, asa cum zice vorba, sa iubim in mod egal, cine castiga si cine pierde? Cel care iubeste mai putin si sufera mai putin sau cel care iubeste mai mult, traieste mai intens si sufera mai mult?
Cand stii ca ai iubit cel mai mult o persoana? Cand o pierzi? Cand ai descoperit o alta persoana? Cand nu reusesti sa gasesti pe altcineva? Cand o iubire trecuta e atat de indepartata incat ni se pare ca era perfecta?
"Si daca dragoste nu e, nimic nu e". Si acolo unde e dragoste ce e? Totul sau nimic...
Intr-o discutie cu un amic, vorbind despre un cuplu de prieteni, intreb ce parere are despre noua partenera. Raspuns: cu ea, nu putea urca prea sus.
Adica intr-o relatie trebuie sa fie cel putin unul care sa aspire la mai mult. Trebuie sa fie cel putin unul care sa vrea mai mult pentru el si pentru celalalt.
Citeam un articol azi dimineata, in care un psiholog de cuplu zicea ca, in Romania, in acest moment, asistam la o febra a divorturilor. O fi pentru ca oamenii incep sa isi doreasca mai mult? O fi din cauza ca oamenii renunta la lupta mai usor? O fi din cauza ca dictonul "taci si inghite" nu mai este valabil? Pe de alta parte, de ce nu divorta lumea inainte? Pentru ca se temeau de gura satului si pentru ca nu stiau incotro s-o apuce dupa aia, pentru ca nu stiau ce e ala divort, pentru ca familia era sfanta cu batai cu tot.
Acelasi psiholog spunea ca acelasi fenomen al divorturilor a fost prezent si in America, cu 30 de ani in urma, dar ca azi, ca urmare a revalorizarii familiei, oamenii incep dialogul inainte de a merge in fata judecatorului.
In orice caz, asa cum azi incepem sa cautam sosetele de lana ale bunicii si cuptorul cald cu placinte, asa cred ca ne vom intoarce si la esenta cuplului si a familiei si probabil si rata divorturilor se va calma.
Vad din ce in ce mai multe articole in care oameni care cred ca au descoperit elixirul relatiei perfecte, se dau inteligenti ca ei au aflat ca femeia este o zeita pe care o atingi numai cu iubire si ca barbatul e langa ea pentru a o completa. E plin internetul de "vorbe de duh" despre iubire.
De ce scriitorii, compozitorii si toti cei care au proclamat dragostea, nu au reusit sa aiba o viata linistita de cuplu alaturi de cel iubit? Pentru ca realitatea nu a coincis niciodata cu modelul de iubire pe care il visau. Pentru ca in carti totul era idilic si pentru ca in realitate cotidianul stirbeste dragostea. Pentru ca o relatie inseamna o lupta continua contra rutinei, contra racirii sentimentelor.
Cateodata cred ca dragostea nu e decat un mod de a ne iubi pe noi insine. Cerem multe de la cel de langa noi pentru ca vrem sa ne fie noua bine, pentru ca ni se pare normal ca sub pretextul iubirii trebuie sa il epuizam de energie pe cel iubit, trebuie sa visam mai mult si mai multe, pentru ca asa am vazut in filme. Si daca nu reusim, asa cum zice vorba, sa iubim in mod egal, cine castiga si cine pierde? Cel care iubeste mai putin si sufera mai putin sau cel care iubeste mai mult, traieste mai intens si sufera mai mult?
Cand stii ca ai iubit cel mai mult o persoana? Cand o pierzi? Cand ai descoperit o alta persoana? Cand nu reusesti sa gasesti pe altcineva? Cand o iubire trecuta e atat de indepartata incat ni se pare ca era perfecta?
"Si daca dragoste nu e, nimic nu e". Si acolo unde e dragoste ce e? Totul sau nimic...
Intr-o discutie cu un amic, vorbind despre un cuplu de prieteni, intreb ce parere are despre noua partenera. Raspuns: cu ea, nu putea urca prea sus.
Adica intr-o relatie trebuie sa fie cel putin unul care sa aspire la mai mult. Trebuie sa fie cel putin unul care sa vrea mai mult pentru el si pentru celalalt.
Citeam un articol azi dimineata, in care un psiholog de cuplu zicea ca, in Romania, in acest moment, asistam la o febra a divorturilor. O fi pentru ca oamenii incep sa isi doreasca mai mult? O fi din cauza ca oamenii renunta la lupta mai usor? O fi din cauza ca dictonul "taci si inghite" nu mai este valabil? Pe de alta parte, de ce nu divorta lumea inainte? Pentru ca se temeau de gura satului si pentru ca nu stiau incotro s-o apuce dupa aia, pentru ca nu stiau ce e ala divort, pentru ca familia era sfanta cu batai cu tot.
Acelasi psiholog spunea ca acelasi fenomen al divorturilor a fost prezent si in America, cu 30 de ani in urma, dar ca azi, ca urmare a revalorizarii familiei, oamenii incep dialogul inainte de a merge in fata judecatorului.
In orice caz, asa cum azi incepem sa cautam sosetele de lana ale bunicii si cuptorul cald cu placinte, asa cred ca ne vom intoarce si la esenta cuplului si a familiei si probabil si rata divorturilor se va calma.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)