In creierul muntilor, la umbra brazilor, cosurile torc fuioare de fum. Cerul taiat de varful padurii e limpede si prea sus. Voronetul e ca o picatura de roua in palma unei frunze. Brazdata din loc in loc de vene groase de munte, padurea se desfasoara la picioarele mele calda si intunecata.
Nu-mi dau seama daca-i toamna... Numai varfuri de copaci galbeni si stropi de promoroaca ma fac sa cred ca sunt vie... mai vie ca oricand.
Respir aer ascuns in buzunarele muntilor si simt cum imi curg prin vene ganduri despre nimic. Am uitat aici de mine si m-am regasit pe MINE. Nu sunt ganduri despre rutina, nu-mi aduc aminte de oras. Sunt doar eu aici si inca imi adun fiintele din fiecare varf de munte.
Iar manastirea... e mica dar mult mai mareata, e stearsa dar plina de istorie. Si ce gasesc acolo e liniste... O liniste din care mintea mea gaseste atata energie incat sa faca o radiografie a vietii.
In vidul dintre munti am gasit mai multa energie decat as fi putut gasi in tot furnicarul.
Iar pentru asta... in rucsac... am lasat un buzunar gol. Pentru a-l umple cu liniste.
Un comentariu:
Am intrat pe facebook anume sa vad daca aveai poze de la Voronet, dar acum nu mai e nevoie. Mi-ai facut o pofta nebuna de niste hogeacuri fumeginde pe timp de iarna...
Trimiteți un comentariu