Mituri

Noi ne credem atât de civilizați încât să nu mai credem în mituri... Eu cred că trecem doar prin etapa de reconstruire a miturilor. Citeam azi undeva că un trib japonez provoca ploaia făcând să treacă apa printr-un ciur. Hilar aș putea spune. Dar mi-am adus aminte de o ploaie calda de vara de care mă adăpostisem sub un șopron, pe vremea când eram de-o șchioapă. Copii supărați că ploaia ne-a întrerupt joaca, am început după o vreme să ne gândim la ce am putea face să oprim ploaia. Și am început să strângem șiroaiele de apă în pumni pe care o aruncam apoi în ploaie; fără să fi citit nimic din Frazer, fără să ne gândim că răul trebuie combătut cu rău. Mai târziu, când tăiam aerul arid de august, cu căni de apă de izvor, bunicii ziceau că fac „a ploaie”.

Nu am înțeles de ce sora mea a înfipt un topor în pământ, în fața casei, atunci când soarele fusese cucerit de nori negri de furie. Cică așa se face. Tot pe principiul asta m-am gândit să pun și eu mâna pe topor atunci când înfruntam singură furtuna. Dar nu am înțeles nici acum de ce.

Miturile lumii contemporane nu mai sunt astea acum. Până și eu am mai uitat din ele. Însă miturile de azi sunt mai complexe. Cu ce se diferențiază o adolescentă leșinată în timp ce întinde mâna spre idolul de pe scenă, față de „un sălbatic” care se teme că dacă va călca pe urma conducătorului, va muri subit în câteva zile? Ce e diferit în faptul că noi ferim privirea dacă aflăm că cineva e bolnav de SIDA, iar unii băștinași izolează de restul tribului o femeie care abia a născut? Ce mă pune pe mine pe gânduri e faptul că noi nu putem să acceptăm miturile lor, la fel cum sunt sigură că nici ei nu le-ar înțelege pe ale noastre. Și ce ne facem dacă ne ajung din urmă mituri ale clonării, oameni care ar putea avea implantate microcipuri sau organe crescute în laborator? Oare vom avea destule colțuri în lumea asta încât să îi izolăm pe toți de restul tribului?

Ce văd eu este că nu am scăpat de mituri. Doar că nu ne mai temem atât de mult de ele.