Aștept de mult
ziua asta. O aștept de o zi, de un an, o aștept de parcă ar ține în ea toată
viața mea. Astăzi sărbătoresc un an. Un an de când mi-am schimbat viața, un an
de când reconstruiesc. Astăzi împlinesc un an de când trăiesc în Franța…un an
lung cât cel puțin patru.
Când îmi făceam
bagajele, când sorbeam „ultimele cafele” cu
cei dragi mie, când mă pregăteam de plecare, nu știam ce mă aștepta. Am plecat
cu inconștiență. Și asta a fost un lucru bun. Pentru că nu mă așteptam la
nimic. Așteptam doar o schimbare care să mă scoată din rutină, un loc care să
însemne altceva pentru mine, așteptam să fiu pusă în fața unor provocari și să fiu
nevoită să lupt pentru a răzbate. Voiam să scap de mine și să mă reinventez.
Nimic altceva. Plângeam după cei dragi și după mine pentru că știam că lăsam în
urma vechiul eu.
Primul pas pe
pământ franțuzesc nu a însemnat nimic. Era seara, eram stresată să mă descurc,
să iau autobuzul, să ajung în casa unui necunoscut din Paris, să mă odihnesc un
pic și apoi să pornesc mai departe. Abia a doua zi, pe la amiază, ajunsă în
tren dupa 4 ore de așteptare în gară, în frig, printre porumbei, abia acolo am
răsuflat și am început să mă gândesc. Să fiu conștientă că în jurul meu nu mai
aud limba mea, să fiu conștientă că ceva se schimbase peste noapte. În cele 3
ore în TGV am privit spre soare și m-am lăsat invadată de gânduri.
Prima poza facuta in Franta |
Îmi aduc aminte
de ziua asta de parcă nu ar fi trecut un an. E ca și cum ar fi fost ieri dar într-un
alt secol.
De atunci și
pană acum nu a trecut timpul…au trecut faptele. S-au întâmplat toate cu o
viteză fulgeratoare, s-au derulat toate ca un film în care eram actorul
principal.
Ce e cel mai
important de spus e că schimbarea a
însemnat un nou ritm de viață...și nu un alt eu. Am rămas aceeași, mi-am
păstrat „năravurile”, m-am păstrat pe mine și am lăsat totul să se schimbe în
jurul meu. Îmi iubesc poate și mai mult casa și pe cei dragi din România.
Pentru că îmi lipsesc mult și nu-s puține momentele în care îmi doresc enorm de
mult să fiu lângă ei. Însă acum încep să prind rădăcini și aici. Și provocările
nu s-au terminat, sunt la fel de multe.
Cândva,
gândindu-mă la cei plecați peste hotare, trăsesem concluzia că eul lor va fi
întotdeauna împarțit : unul în locul natal și unul în locul de adopție. Așa
încep să fiu și eu, după un an petrecut aici.
Cu ocazia aniversării
mele de azi, de aici, trimit un gând bun celor dragi, de acolo. Nu am uitat de
nimeni, nu am înlocuit pe nimeni și pot să vă spun că acum știu că, în ființa
omenească este destul de mult loc pentru două lumi.
2 comentarii:
Foarte frumos scris, ne regasim in gandurile tale, asternute pe "hartia virtuala".
Toate cele bune!
Carmen(tot din Pascani :)
Hai cu urmatorul post!!! Nu ne mai tine in suspans!
Ai grija de tine si succes in continuare!
Marius Nedelcu
Trimiteți un comentariu