Spuneam data trecuta că Ștefan Zeletin a fost criticat și acuzat pentru opera sa așa-zis blasfemitoare. Dar am uitat să spun despre cei care s-au declarat de acord cu cele spuse de el acolo.
Au existat așadar și oameni care au îndrăznit să accepte adevărul crud despre societatea romanească. Și cum să nu fii de acord cu cineva, atunci când observi că acesta spune adevăruri general valabile?
Vreau să vorbesc aici despre legătura pe care o face acesta între lumea anului 1916 si cea a anului 2011. Si ca sa pot fi înțeleasă pe deplin, voi realiza un tablou introductiv în cartea asta pe care o recomand tuturor celor ce au curaj sa privească în spatele cuvintelor.
Sirul observațiilor este structurat pe povestea unui muritor care primise permisiunea zeilor de a pătrunde în lumea nemuritorilor pentru a-și satisface pofta de cunoaștere. Viața lipsită de griji a acestora este tulburată de o mulțime de zgomote și forfotă ce părea că se aude dinspre lumea muritorilor, astfel că eroul nostru este trimis pe pământ pentru a cerceta cauzele acestui „vuiet surd de corpuri ce cad și țipete sfâșietoare de ființe ce-și dau sfârșitul”, muncă ce avea să o îndeplinească în semn de mulțumire pentru bunăvoința zeilor dar și ca mijloc de satisfacere al trebuințelor lui de cunoaștere.
Muritorul nostru petrece așadar o bună bucată de vreme pe pământ, în Țara măgarilor, un loc în care „de cum treci hotarele acestei țări și pășești în cuprinsul satelor, nu-i greu să te încredințezi că ai intrat între adevărate animale”, de unde va culege o gramada de informații despre acestia, pe care le va prezenta apoi în fața zeilor.
Însemnările din Țara măgarilor fac referire la lumea satului și cea a orașului, fiecare cu doza lui de măgarie,la păturile sociale, cultura, justiția, morala și patriotismul măgarilor.
Finalul cărții mi-a comunicat ceea ce cred ca reprezintă trăsătura fundamentală a societății. Ideea este de fapt un citat din „Jocul ielelor” de Camil Petrescu, și pe care am sa îl transcriu și eu:
„Nu știu dacă această Europă din Mai 1914 este atât de rea...Nu știu dacă această societate este într-adevăr atât de bună...Poate că mă înșel... Tare mi-e teamă însă că, dacă printr-o întâmplare nenorocită, această Europă s-ar prăbuși...lumea de mâine ar regreta-o ca pe un paradis... Ar avea zi și noapte nostalgia ei”.
Si de aici mi-am dat seama ca problemele astea pe care noi astăzi le considerăm împotriva firii, au existat dintotdeauna. Omul nu este mulțumit niciodată cu ce are. Si daca nu e mulțumit, începe să caute defectele și să facă comparații. Noi zicem astăzi că oamenii de azi nu sunt patrioți dar uite că și Zeletin zicea că oamenii lui 1916 nu știau ce înseamnă patriotismul. Când noi spunem că ne-am pierdut identitatea ca și națiune, vocea filosofului ne răsună în minte și ne spune ca nici atunci nu se știa de așa ceva. Si lista poate continua.
Și ce ne dovedește nouă asta? Că din dorința de a avea mereu ceva mai bun, oamenii își construiesc niște idealuri pe care fie că le asociază cu perioade trecute în istorie, fie cu altele din viitor. Eu spuneam că mi-ar fi plăcut să trăiesc în perioada interbelică, cei de atunci poate că ar fi vrut sa trăiască în perioada pașoptistă, ceilalți pe vremea lui Ștefan cel Mare și tot așa, până când ajungem să ne dorim să fi trăit prin neolitic pentru ca ni s-ar fi părut că viața era mai simplă atunci.
Iar toată trecerea asta în istorie cred că ne mai demonstrează ceva și anume evoluția noastră. Oamenii de atunci condamnau lucruri care astăzi ni se par acceptabile. Cei care plecau atunci la studii în străinătate și se declarau membri ai curentelor „străinofile”, erau considerați dezertori. Astăzi e ceva obișnuit să faci studiile în străinătate, să îți dedici munca altora și să-ți negi apartenența națională. Și nu pot spune dacă asta e rău sau bine. Pot doar să privesc evoluția într-un mod obiectiv.
Lumea de astăzi are într-adevăr probleme. Nu mai vreau să spun că sunt mai mari sau mai mici decât alt cândva. Vreau să spun că nu mai putem să ne plângem atâta de situația asta. Pentru că oricât de multe am face și oricât de multe am schimba, lumea nu va fi niciodată perfectă. Nimeni nu ne poate garanta că vom trăi o zi în care să fie totul pe placul nostru.
Si atunci ce e de făcut? Trebuie să apreciem mai mult ceea ce avem și să nu mai cerem atât de multe de la ceilalți. Pentru noi, ca și persoane, e normal și necesar să ne dorim mai mult și mai bine, dar trebuie să încetăm să dăm vina pe ceilalți pentru că nu vor și ei să schimbe ceva.
În felul acesta nu vom avea o societate mai buna, poate doar o conștiință mai liniștită...
joi, 3 februarie 2011
marți, 1 februarie 2011
De ce in perioada interbelica
Mi s-a reprosat ca nu scriu destul de des pe blog. Sunt constienta de asta si mai stiu ca nu pot face, acum, prea multe pentru a schimba ceva. Am 1000 de idei in cap dar nici una nu e destul de cizelata incat sa o pot spune pe intelesul tuturor. Am atatea idei pe care mi-e frica sa le spun de teama sa nu fie respinse. Si chiar si mie mi se pare ciudata situatia asta, mai ales daca stau sa ma gandesc la deja uzatul cliseu ``unii au luptat pentru dreptul la opinie`` si daca ma uit un pic la cei care au avut curajul de a spune lucrurilor pe nume.
Si primul nume care imi vine in minte este Stefan Zeletin, filosof si sociolog care, pe la anul 1916 publica Insemnarile din Tara Magarilor, o culegere de impresii asupra magarilor de la sate si de la orase, reuniti sub numele Romanicei noastre atat de draga astazi. Cartea a avut un impact zguduitor in perioada aceea, personalitatile vremii l-au acuzat pentru lipsa de patriotism, insusi autorul a sters-o de pe lista lui de publicatii, cu cateva zile inainte sa moara, pentru ca ``n-a vrut sa se prezinte cu ea in fata lui Dumnezeu...``
Si iata ca astazi ea reprezinta de fapt varianta cea mai putin rautacioasa la adresa poporului roman; ``Din tara magarilor`` este chiar copil mic pe langa polemicile de astazi si pe langa acuzatiile aduse statului si societatii romanesti.
Departe de mine ideea de a lansa acum niste teorii pe care sa le aprecieze viitorul. Nu stiu daca as putea avea atata forta si destule argumente pentru a le sustine. Voi incepe asadar prin a trata teme mici si impartiale momentan, lasandu-le pe cele fundamentale pentru vremea in care voi fi pregatita.
Vreau sa spun acum despre motivele pentru care mi-as fi dorit sa traiesc in perioada interbelica. Nu stiu cine este multumit de epoca in care s-a nascut, dar eu pot spune sigur ca as fi preferat perioada interbelica. Si iata si de ce:
Perioada interbelica a prins oamenii in mijlocul unor dispute ideologice care ii determinau sa gandeasca dincolo de alte probleme. In perioada interbelica au prins radacini ideile fascismului, nazismului, si apoi ale comunismului. Lasand deoparte impactul acestora asupra intregii Europe, nu putem sa nu remarcam faptul ca personalitatile vremii erau preocupate de binele tarii, de reformare, putand spune chiar ca oamenii de atunci construiau sociologia, impreuna cu Dimitrie Gusti, prin faptul ca se preocupau de probleme ce vizau intreaga societate.
Perioada interbelica prindea populatia sateasca sub persoana lui Ilie Moromete, personajul acesta atat de indragit astazi, oameni iesiti de sub mana boierimii, pusi in posesia unor petece de pamant si preocupati de construirea unor strategii de utilizare eficienta a acestora.
Mi-ar fi placut sa traiesc in perioada interbelica pentru ca acesta imi pare a fi timpul in care oamenii erau judecati pentru cunostintele si ideile lor, si nu pentru hainele purtate. Judecand din privinta asta, viziunea lui Stefan Zeletin mi se pare potrivita, mai degraba, pentru zilele noastre, nicidecum pentru perioada in care a fost scrisa. Si cred ca daca el ar mai trai sa vada ce se intampla astazi, si-ar reedita lucrarea, ar renunta la alegorii si ar spune purul adevar si tot nu i s-ar parea ca a fost destul de clar.
Zeletin vorbea despre magarii care pleaca de la sat la oras si care renunta la magaria de pe corp pentru a o depune pe suflet. Asta ma face sa cred ca sufletul taranului interbelic era pe atat de pur pe cat vreau eu sa cred ca este, ca vesnicia nu daduse nas in nas cu civilizatia si ca oamenii erau, pe masura posibilitatii vremii, multumiti cu ceea ce aveau.
Mi-ar fi placut sa traiesc in perioada interbelica pentru ca as fi putut fi inconjurata de oameni care sa fie preocupati de actiuni care sa nu duca la pacatul impotriva spiritului, de oameni care sa mediteze asupra naturii umane si care sa stie, inainte de toate, sa iubeasca.
Mi-ar fi placut sa deschid scrisori muncite de cineva si trecute prin mai multe maini in drumul ei catre mine. Mi-ar fi placut sa astept un raspuns sigur cateva zile, decat mai multe mesaje contradictorii. Si asta in conditiile in care ma simt si eu legata astazi de tehnologie, de viteza si de granitele sparte de aceasta. Dar pentru vremea respectiva,cred ca scrisoarea era cel mai bun mijloc de comunicare, asa cum este telefonul sau e-mailul astazi.
Mi-ar fi placut sa traiesc in perioada interbelica pentru a lua parte la balurile Micului Paris, la frumoasele manifestari ale elegantei si discretiei, la aceasta activitate a loisirului care avea rolul de a uni oamenii, prilej de discutii si moduri de culturalizare.
Sunt multe motivele pentru care as fi vrut sa traiesc in perioada interbelica. O parte le-am expus eu, o parte le vor gasi altii. Evit sa spun ca aceasta a fost cea mai buna perioada din istorie, pentru ca sunt constienta ca fiecare epoca a avut neajunsurile ei, dar cred ca in acesti ani raul nu era atat de rau precum este astazi.
Si primul nume care imi vine in minte este Stefan Zeletin, filosof si sociolog care, pe la anul 1916 publica Insemnarile din Tara Magarilor, o culegere de impresii asupra magarilor de la sate si de la orase, reuniti sub numele Romanicei noastre atat de draga astazi. Cartea a avut un impact zguduitor in perioada aceea, personalitatile vremii l-au acuzat pentru lipsa de patriotism, insusi autorul a sters-o de pe lista lui de publicatii, cu cateva zile inainte sa moara, pentru ca ``n-a vrut sa se prezinte cu ea in fata lui Dumnezeu...``
Si iata ca astazi ea reprezinta de fapt varianta cea mai putin rautacioasa la adresa poporului roman; ``Din tara magarilor`` este chiar copil mic pe langa polemicile de astazi si pe langa acuzatiile aduse statului si societatii romanesti.
Departe de mine ideea de a lansa acum niste teorii pe care sa le aprecieze viitorul. Nu stiu daca as putea avea atata forta si destule argumente pentru a le sustine. Voi incepe asadar prin a trata teme mici si impartiale momentan, lasandu-le pe cele fundamentale pentru vremea in care voi fi pregatita.
Vreau sa spun acum despre motivele pentru care mi-as fi dorit sa traiesc in perioada interbelica. Nu stiu cine este multumit de epoca in care s-a nascut, dar eu pot spune sigur ca as fi preferat perioada interbelica. Si iata si de ce:
Perioada interbelica a prins oamenii in mijlocul unor dispute ideologice care ii determinau sa gandeasca dincolo de alte probleme. In perioada interbelica au prins radacini ideile fascismului, nazismului, si apoi ale comunismului. Lasand deoparte impactul acestora asupra intregii Europe, nu putem sa nu remarcam faptul ca personalitatile vremii erau preocupate de binele tarii, de reformare, putand spune chiar ca oamenii de atunci construiau sociologia, impreuna cu Dimitrie Gusti, prin faptul ca se preocupau de probleme ce vizau intreaga societate.
Perioada interbelica prindea populatia sateasca sub persoana lui Ilie Moromete, personajul acesta atat de indragit astazi, oameni iesiti de sub mana boierimii, pusi in posesia unor petece de pamant si preocupati de construirea unor strategii de utilizare eficienta a acestora.
Mi-ar fi placut sa traiesc in perioada interbelica pentru ca acesta imi pare a fi timpul in care oamenii erau judecati pentru cunostintele si ideile lor, si nu pentru hainele purtate. Judecand din privinta asta, viziunea lui Stefan Zeletin mi se pare potrivita, mai degraba, pentru zilele noastre, nicidecum pentru perioada in care a fost scrisa. Si cred ca daca el ar mai trai sa vada ce se intampla astazi, si-ar reedita lucrarea, ar renunta la alegorii si ar spune purul adevar si tot nu i s-ar parea ca a fost destul de clar.
Zeletin vorbea despre magarii care pleaca de la sat la oras si care renunta la magaria de pe corp pentru a o depune pe suflet. Asta ma face sa cred ca sufletul taranului interbelic era pe atat de pur pe cat vreau eu sa cred ca este, ca vesnicia nu daduse nas in nas cu civilizatia si ca oamenii erau, pe masura posibilitatii vremii, multumiti cu ceea ce aveau.
Mi-ar fi placut sa traiesc in perioada interbelica pentru ca as fi putut fi inconjurata de oameni care sa fie preocupati de actiuni care sa nu duca la pacatul impotriva spiritului, de oameni care sa mediteze asupra naturii umane si care sa stie, inainte de toate, sa iubeasca.
Mi-ar fi placut sa deschid scrisori muncite de cineva si trecute prin mai multe maini in drumul ei catre mine. Mi-ar fi placut sa astept un raspuns sigur cateva zile, decat mai multe mesaje contradictorii. Si asta in conditiile in care ma simt si eu legata astazi de tehnologie, de viteza si de granitele sparte de aceasta. Dar pentru vremea respectiva,cred ca scrisoarea era cel mai bun mijloc de comunicare, asa cum este telefonul sau e-mailul astazi.
Mi-ar fi placut sa traiesc in perioada interbelica pentru a lua parte la balurile Micului Paris, la frumoasele manifestari ale elegantei si discretiei, la aceasta activitate a loisirului care avea rolul de a uni oamenii, prilej de discutii si moduri de culturalizare.
Sunt multe motivele pentru care as fi vrut sa traiesc in perioada interbelica. O parte le-am expus eu, o parte le vor gasi altii. Evit sa spun ca aceasta a fost cea mai buna perioada din istorie, pentru ca sunt constienta ca fiecare epoca a avut neajunsurile ei, dar cred ca in acesti ani raul nu era atat de rau precum este astazi.
duminică, 9 ianuarie 2011
Emil sau despre educatie
Stie cineva cine este Emil?
Eu nu l-am cunoscut direct, dar stiu cum ar trebui sa arate, ce ar trebui sa stie, si cum ar trebui sa se comporte. Emil ar fi trebuit sa fie elevul model al lui Jean-Jacques Rousseau. El ar fi trebuit sa fie un copil orfan, pe care sa-l fi luat Rousseau, din fasa, spre a-i da educatia de care are nevoie fiecare pentru a putea forma societatea care nu strica natura umana, ci ii desavarseste existenta.
Emil este un personaj care a luat nastere prin 1762, in conditii care si astazi mi se par remarcabile. Rousseau a fost cel care a avut curajul de a spune ca societatea nu este buna si ca trebuie facut ceva pentru a-i imbunatati conditia (indrazneala care l-a costat arderea manuscrisului in piata publica si blamul public). Si asa a aparut Emil; un copil care, urmand modelul educational al preceptorului sau, va putea fi considerat omul desavarsit, pilonul unei societati corecte.
Dar la ce se refera acest tip de educatie? Rousseau insusi considera ca este un model utopic. Si cu toate acestea, credea in el si chiar si noi am ajuns sa militam pentru cateva dintre ideile lui. Rousseau dorea trecerea de la educatia formala, teoretica si abstracta la una practica, empirica, deductiva. In cartea despre care vorbesc acum, Rousseau face referire la nenumarate moduri prin care se pot formula lectii de tipul acesta, din domenii variate. Pot sa numesc aici discutiile libere pe care le poate avea elevul cu pedagogul lui privind la soare, la stele, situatii din viata privind proprietatea, moduri foarte simple prin care se poate obisnui copilul cu intunericul, cu frigul, cu rutina, toate fiind condimentate cu exemple imaginare dar cat se poate de realizabile. Nu dau prea multe detalii aici pentru ca vreau doar sa starnesc curiozitatea cititorilor.
Sunt multe dintre ideile lui Rousseau care sunt si astazi valorificate. Pornind de la modalitatea de invatare deductiva, ideea de valorificare maxima a copilariei copilului (Rousseau spune ca pana la 12 ani copilul trebuie lasat sa se dezvolte liber, sa nu citeasca nici o carte, sa aiba impresia ca el este stapanul in relatia cu pedagogul lui, starnindu-si in felul acesta, singur, interesul pentru cunoastere), pana la dezvoltarea metodelor blande de educatie, modelul lui Emil este unul dezirabil chiar si pentru zilele noastre.
Nu pot spune ca sunt de acord in totalitate cu modelul lui. Dar tot ce pot spune este ca multi parinti ar trebui sa citeasca aceasta carte (trecand peste observatiile specifice epocii respective), pentru a sti cum sa-si educe copiii, facand astfel primul pas pe drumul reformarii societatii, acestei societati care ne arata in fiecare zi ca suntem pe un pas gresit.
Recomand cu caldura, tuturor, acest manual despre educatie, si astept parerile voastre pe tema acesteia.
„Tineri învățători, aduceți-vă aminte că lecțiile voastre trebuie să constea fără excepție mai mult în acțiune decât în cuvântări; căci copiii uită lesne ce au spus și ce li s-a spus, dar nu ceea ce au făcut și ceea ce li s-a făcut.” (Jean-Jacques Rousseau)
Eu nu l-am cunoscut direct, dar stiu cum ar trebui sa arate, ce ar trebui sa stie, si cum ar trebui sa se comporte. Emil ar fi trebuit sa fie elevul model al lui Jean-Jacques Rousseau. El ar fi trebuit sa fie un copil orfan, pe care sa-l fi luat Rousseau, din fasa, spre a-i da educatia de care are nevoie fiecare pentru a putea forma societatea care nu strica natura umana, ci ii desavarseste existenta.
Emil este un personaj care a luat nastere prin 1762, in conditii care si astazi mi se par remarcabile. Rousseau a fost cel care a avut curajul de a spune ca societatea nu este buna si ca trebuie facut ceva pentru a-i imbunatati conditia (indrazneala care l-a costat arderea manuscrisului in piata publica si blamul public). Si asa a aparut Emil; un copil care, urmand modelul educational al preceptorului sau, va putea fi considerat omul desavarsit, pilonul unei societati corecte.
Dar la ce se refera acest tip de educatie? Rousseau insusi considera ca este un model utopic. Si cu toate acestea, credea in el si chiar si noi am ajuns sa militam pentru cateva dintre ideile lui. Rousseau dorea trecerea de la educatia formala, teoretica si abstracta la una practica, empirica, deductiva. In cartea despre care vorbesc acum, Rousseau face referire la nenumarate moduri prin care se pot formula lectii de tipul acesta, din domenii variate. Pot sa numesc aici discutiile libere pe care le poate avea elevul cu pedagogul lui privind la soare, la stele, situatii din viata privind proprietatea, moduri foarte simple prin care se poate obisnui copilul cu intunericul, cu frigul, cu rutina, toate fiind condimentate cu exemple imaginare dar cat se poate de realizabile. Nu dau prea multe detalii aici pentru ca vreau doar sa starnesc curiozitatea cititorilor.
Sunt multe dintre ideile lui Rousseau care sunt si astazi valorificate. Pornind de la modalitatea de invatare deductiva, ideea de valorificare maxima a copilariei copilului (Rousseau spune ca pana la 12 ani copilul trebuie lasat sa se dezvolte liber, sa nu citeasca nici o carte, sa aiba impresia ca el este stapanul in relatia cu pedagogul lui, starnindu-si in felul acesta, singur, interesul pentru cunoastere), pana la dezvoltarea metodelor blande de educatie, modelul lui Emil este unul dezirabil chiar si pentru zilele noastre.
Nu pot spune ca sunt de acord in totalitate cu modelul lui. Dar tot ce pot spune este ca multi parinti ar trebui sa citeasca aceasta carte (trecand peste observatiile specifice epocii respective), pentru a sti cum sa-si educe copiii, facand astfel primul pas pe drumul reformarii societatii, acestei societati care ne arata in fiecare zi ca suntem pe un pas gresit.
Recomand cu caldura, tuturor, acest manual despre educatie, si astept parerile voastre pe tema acesteia.
„Tineri învățători, aduceți-vă aminte că lecțiile voastre trebuie să constea fără excepție mai mult în acțiune decât în cuvântări; căci copiii uită lesne ce au spus și ce li s-a spus, dar nu ceea ce au făcut și ceea ce li s-a făcut.” (Jean-Jacques Rousseau)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)