Spuneam data trecuta că Ștefan Zeletin a fost criticat și acuzat pentru opera sa așa-zis blasfemitoare. Dar am uitat să spun despre cei care s-au declarat de acord cu cele spuse de el acolo.
Au existat așadar și oameni care au îndrăznit să accepte adevărul crud despre societatea romanească. Și cum să nu fii de acord cu cineva, atunci când observi că acesta spune adevăruri general valabile?
Vreau să vorbesc aici despre legătura pe care o face acesta între lumea anului 1916 si cea a anului 2011. Si ca sa pot fi înțeleasă pe deplin, voi realiza un tablou introductiv în cartea asta pe care o recomand tuturor celor ce au curaj sa privească în spatele cuvintelor.
Sirul observațiilor este structurat pe povestea unui muritor care primise permisiunea zeilor de a pătrunde în lumea nemuritorilor pentru a-și satisface pofta de cunoaștere. Viața lipsită de griji a acestora este tulburată de o mulțime de zgomote și forfotă ce părea că se aude dinspre lumea muritorilor, astfel că eroul nostru este trimis pe pământ pentru a cerceta cauzele acestui „vuiet surd de corpuri ce cad și țipete sfâșietoare de ființe ce-și dau sfârșitul”, muncă ce avea să o îndeplinească în semn de mulțumire pentru bunăvoința zeilor dar și ca mijloc de satisfacere al trebuințelor lui de cunoaștere.
Muritorul nostru petrece așadar o bună bucată de vreme pe pământ, în Țara măgarilor, un loc în care „de cum treci hotarele acestei țări și pășești în cuprinsul satelor, nu-i greu să te încredințezi că ai intrat între adevărate animale”, de unde va culege o gramada de informații despre acestia, pe care le va prezenta apoi în fața zeilor.
Însemnările din Țara măgarilor fac referire la lumea satului și cea a orașului, fiecare cu doza lui de măgarie,la păturile sociale, cultura, justiția, morala și patriotismul măgarilor.
Finalul cărții mi-a comunicat ceea ce cred ca reprezintă trăsătura fundamentală a societății. Ideea este de fapt un citat din „Jocul ielelor” de Camil Petrescu, și pe care am sa îl transcriu și eu:
„Nu știu dacă această Europă din Mai 1914 este atât de rea...Nu știu dacă această societate este într-adevăr atât de bună...Poate că mă înșel... Tare mi-e teamă însă că, dacă printr-o întâmplare nenorocită, această Europă s-ar prăbuși...lumea de mâine ar regreta-o ca pe un paradis... Ar avea zi și noapte nostalgia ei”.
Si de aici mi-am dat seama ca problemele astea pe care noi astăzi le considerăm împotriva firii, au existat dintotdeauna. Omul nu este mulțumit niciodată cu ce are. Si daca nu e mulțumit, începe să caute defectele și să facă comparații. Noi zicem astăzi că oamenii de azi nu sunt patrioți dar uite că și Zeletin zicea că oamenii lui 1916 nu știau ce înseamnă patriotismul. Când noi spunem că ne-am pierdut identitatea ca și națiune, vocea filosofului ne răsună în minte și ne spune ca nici atunci nu se știa de așa ceva. Si lista poate continua.
Și ce ne dovedește nouă asta? Că din dorința de a avea mereu ceva mai bun, oamenii își construiesc niște idealuri pe care fie că le asociază cu perioade trecute în istorie, fie cu altele din viitor. Eu spuneam că mi-ar fi plăcut să trăiesc în perioada interbelică, cei de atunci poate că ar fi vrut sa trăiască în perioada pașoptistă, ceilalți pe vremea lui Ștefan cel Mare și tot așa, până când ajungem să ne dorim să fi trăit prin neolitic pentru ca ni s-ar fi părut că viața era mai simplă atunci.
Iar toată trecerea asta în istorie cred că ne mai demonstrează ceva și anume evoluția noastră. Oamenii de atunci condamnau lucruri care astăzi ni se par acceptabile. Cei care plecau atunci la studii în străinătate și se declarau membri ai curentelor „străinofile”, erau considerați dezertori. Astăzi e ceva obișnuit să faci studiile în străinătate, să îți dedici munca altora și să-ți negi apartenența națională. Și nu pot spune dacă asta e rău sau bine. Pot doar să privesc evoluția într-un mod obiectiv.
Lumea de astăzi are într-adevăr probleme. Nu mai vreau să spun că sunt mai mari sau mai mici decât alt cândva. Vreau să spun că nu mai putem să ne plângem atâta de situația asta. Pentru că oricât de multe am face și oricât de multe am schimba, lumea nu va fi niciodată perfectă. Nimeni nu ne poate garanta că vom trăi o zi în care să fie totul pe placul nostru.
Si atunci ce e de făcut? Trebuie să apreciem mai mult ceea ce avem și să nu mai cerem atât de multe de la ceilalți. Pentru noi, ca și persoane, e normal și necesar să ne dorim mai mult și mai bine, dar trebuie să încetăm să dăm vina pe ceilalți pentru că nu vor și ei să schimbe ceva.
În felul acesta nu vom avea o societate mai buna, poate doar o conștiință mai liniștită...
2 comentarii:
cand lucrurile merg prost, atat timp cat nu iti sta doar tie un putere sa le schimbi, mie mi se pare normal sa`i acuzi pe ceilalti ca sunt ignoranti, cand nu vad realitatea din jur, sau ca sunt lenesi, cand nu vor s`o schimbe. evolutia spre liberatile pe care le ai azi s`a facut cu oameni care au vrut sa schimbe ceva
Oare poate cineva sa ne spuna ca oamenii aia care au vrut si care au reusit pana la urma sa schimbe ceva, au pornit de la ideea ca schimba ceva pentru societate sau pentru ei, ca si persoana? Nu contest faptul ca la un moment dat e posibil sa fi gandit ca de schimbarea lor vor putea beneficia si altii, dar eu cred ca ideea de inceput a fost una personala.
Trimiteți un comentariu