Povești la gura sobei

Povești despre război a auzit multă lume cu siguranță. Povești care par desprinse dintr-o altă lume, cu altfel de oameni și în altfel de timpuri. Povești fără de care nu am mai fi astăzi, aici, așa.
Păcat că poveștile sunt astăzi din ce în ce mai puține. Ignoranța, pe de o parte și bătrânețea, pe de altă parte, fac ca aceste povești să nu mai aibă nici povestitori, nici ascultători.
Dar într-o zi în care focul ardea în sobă, iar soarele încălzea bobocii de ghiocei abia răsăriți, am avut ocazia de a asculta din nou astfel de povești. Am aflat așadar de oameni care au avut curajul de a râde în fața armatei sovietice, de alții care se avântau în război fără să știe ce îi așteaptă sau despre alții care se ascundeau în beci, pe câmp sau sub covată de frica ochilor iscoditori.
Războiul a prins-o pe bunica cu un băiat de 8 luni în brațe și o soră pe la 16 ani care era ținta directă a rușilor în permanentă căutare de femei. Din cauza asta bunica nu a lăsat nici o secundă copilul din brațe, sperând că în felul acesta soldații își vor vedea de drumul lor, iar sora ei se ascundea ziua pe câmp printre buruieni și venea seara pentru a mânca, apoi se pitea sub covată.
Imaginea rusoaicelor cu părul blond, despletit și murdar, care stăteau așezate pe tancuri le-a rămas tuturor în minte. Ce căutau ele acolo nimeni nu știa, dar ei nu puteau rămâne insensibili la vederea lor.
„Nașul” era la poartă și privea cum trec soldații ruși. Un om voinic și mereu pus pe șotii. Așa s-a explicat replica pe care el a dat-o unui soldat rus care l-a întrebat câți kilometri mai sunt până la București:„Два” (Doi).Iar satul acesta din apropierea luncii Siretului era mai departe de București decât ar fi putut suporta moralul scăzut al rușilor. Cei 2 km parcurși i-au adus față în față cu armata germană, care i-a prins pe nepregătite. „Nașul” se ascunsese deja gândindu-se că cineva va vrea să-l facă să plătească pentru gluma făcută.
Pe dealul din apropierea satului a fost trasată așadar linia frontului. Bombele explodate tulburau casa din țâțâni, cutremurul acesta persistând zile întregi. O bombă așa puternică a speriat-o pe bunica atât de mult încât a fugit de acasă și și-a uitat copilul înăuntru. Speriată, s-a întors după el apoi și s-a refugiat în livadă. Sora ei nu aude nici astăzi prea bine din cauza bubuiturilor.
Lumea nu știa pe atunci limba rusă. Dar de teamă, a învățat. A învățat să îndrepte 3 ruși beți în căutare de femei, către o casă părăsită, să spună că nu mai este nimeni acasă sau că nu mai au nimic de mâncare.
Ascultând astăzi poveștile acestea, ne credem în stare de mult mai multe acte eroice sau poate simțim că nu am fi putut face nici măcar atât.
Și nu degeaba se spune că omului nu-i este dat să trăiască atâta rău pe cât poate să-l îndure. Războiul a fost un rău atât de mare și pe care se vede că oamenii au putut să-l treacă.
Bunica a căzut răpusă de război cu câțiva ani în urmă. Dar poveștile ei au rămas nemuritoare; cuvintele vor avea mereu un ecou în mintea mea, iar datoria este de a le transmite mai departe.
Nu avem nevoie de un război care să ne arate limitele. Putem doar să acceptăm provocările fiecărei zile.