In sfarsit e iarna

Am fost acasa...acolo unde azi dimineata termometrul arata -22 grade Celsius. Senzatia traita a fost nemaipomenita. Scartaia zapada sub picioare, gerul imi taia respiratia iar cosurile torceau baloane de fum. Era o tacere atat de adanca si atat de stranie, de parca as fi mers intr-un pustiu si as fi simtit ca sub picioarele mele este viata, intr-un sat subteran. Iar viata era acolo. Pentru ca nimic nu era schimbat, orataniile isi vedeau de nevoile lor, cainele era la fel de vesel chiar daca ii era coada incretita iar parintii mei erau bucurosi ca nu a fost nevoie sa croiasca o carare prin zapada, pe deasupra gardului, asa cum era pe vremea bunicilor.

Iarna asta avea ceva sfant in ea pentru ca mi-a dat impresia ca totul e mult mai clar, ca sunt mai constienta si ca, data asta aveam ocazia de a gandi lucrurile la rece...la propriu. Si asta pana am facut greseala de a deschide televizorul. Abia cand am ajuns acasa am aflat cum a venit iarna si in restul tarii, „cat prapad si cata tragedie a mai adus in tara”.

Uite de asta urasc eu mass-media. Pentru ca transforma lucrurile normale in anomalii, pentru ca „latra” atat de mult la oamenii care stau in casa, langa soba si le spun cu atata patos ca urmeaza niste zile cu ger cumplit, incat pana ai ajuns la usa deja percepi temperatura cu vreo 5 grade in plus fata de cat ar arata un termometru.

Am vazut un reportaj in care aratau ingroziti ca troienele sunt cat gardul si ca oamenii abia au reusit sa sape carari ca sa ajunga sa-si hraneasca animalele. Dar trasnitii aia de reporteri care se mirau de asta nu au inteles un lucru: ca pentru oamenii aia, o iarna fara astfel de troiene nu e iarna, o iarna fara ger nu e iarna pentru ca numai frigul asta ajuta la afanarea pamantului iar zapada aia e mana cereasca pentru campiile satule de seceta.

Ironic sau nu, dupa toate cataclismele astea prezentate, o isteata s-a trezit sa ne spuna despre o alta iarna naprasnica de prin Bucuresti si a aratat cum prezenta stirea mass-media anilor 1960. Am cautat sa o postez aici pentru a arata diferenta de abordare dar se pare ca lucrurile bune sunt greu de gasit. Tot ce pot sa spun e ca, blocajele rutiere de azi erau surprinse acolo in formularea „iar tramvaiele s-au aliniat cuminti la cozi interminabile”. Ce poate fi mai frumos de atat?

YESS! Am spus DA provocarii!

Nu stiam ce vrea sa insemne proiectul YESS. M-am inscris pe fuga si fara sa ma gandesc la ce va urma. Dar facand in fiecare zi pasi mici catre miezul activitatilor, mi-am dat seama ca proiectul asta va insemna pentru mine aproape acelasi lucru ca si anii de studentie. Si nu cred ca exagerez cu asta.

Proiectul YESS m-a invatat ca o problema poate fi transformata instant intr-o provocare, ca un gand bun intr-o secunda face cat o saptamana de terapie, ca nu exista limite ale cunoasterii si ca ne lipseste doar vointa. Proiectul asta m-a ajutat sa ma apropii si mai mult de oameni.

De ce sa fie el oare ca anii mei de studentie? Pentru ca in mai putin de doua luni am cunoscut oameni cat intr-un an intreg, pentru ca in timpul asta m-a tinut intr-o sesiune continua plina de lucru in echipa si secunde de stors creierii si pentru ca m-a ajutat sa ma refugiez in munti printre avalansele de activitati. A fost mult de munca, au fost multe intamplari haioase si am ramas cu o multime de amintiri frumoase.

Proiectul asta mi-a aratat ca visele nu sunt imposibile si ca orice gand are valoare. M-a invatat sa imi formulez obiective, sa am mai multa incredere in ideile mele si sa ii ascult mai mult pe ceilalti. Si daca este sa tin analogia cu anii de studentie, nu glumesc cand spun ca mi-ar face placere sa ma intalnesc cu ``colegii YESS`` peste 10 ani si sa ne aducem aminte de aceasta perioada frumoasa, uitandu-ne la pozele din care lipseste numai fotograful nostru :)

Multumesc tuturor celor care ne-au oferit sansa de a participa in proiectul acesta si multumesc tuturor celor care au fost deschisi in fata acestei provocari si s-au implicat activ in toate activitatile.

Iar acum, cand ma uit in urma si fac bilantul unei experiente nemaipomenite, nu pot decat sa imi exprim dorinta ca proiectele care vor fi finantate in continuare sa fie la fel de interesante si folositoare si sa creasca astfel numarul de participanti la fel de recunoscatori....ca mine...acum...

Cu drag Ecaterina,

Un participant YESS

Lumi de trecut

E ceva ciudat si incitant la scrierile astea ale lui Dan Lungu. Si cred ca mi-e un pic ciuda pe lecturile astea. Pentru ca, atunci cand am o carte de-a lui in maini nu pot sa o las pana cand nu o termin, nu pot vedea cat e ceasul decat atunci cand sunt la sfarsitul cartii si pentru ca ma trezesc la final cu gatul intepenit. Ei bine, prima carte pe care am citit-o a fost ``Cum să uiți o femeie``. Memorabilă carte. Și asta cu atat mai mult cu cat mi-a picat in maini fix in sesiune, fix cand numarul de cursuri era mai mare decat numarul paginilor din cartea asta. Lectura asta a fost ca un drog, pentru ca la un moment dat nu puteam sa mai urmaresc ultimele pagini din curs pentru ca abia asteptam sa iau o pauza de lectura din scrierile domnului Dan Lungu.

Ei bine, cu chiu cu vai am reusit si am invatat si cum se uita o femeie. Dar ce te faci cand vezi ca ai castigat la un concurs lansat de Editura Polirom, o alta carte de-a domnului Lungu si afli deodata ca ``În iad toate becurile sunt arse``? Te apuci frumusel de lectura si razi cu gura pana la urechi, pana cand domnul Victor devine serios si deruleaza procese de constiinta. Da domnule, am ras de-am bubuit citind cartea asta, am uitat iarasi de timp si mi-am dorit sa fi jucat rolul unui personaj in aceasta poveste.

Iar aseara, dupa multe eforturi, alte chestii de facut si proiecte de scris, am inceput sa citesc povestea babei comuniste. Nu stiu daca timpul a stat pe loc sau s-a zbatut in legea lui cu secundele, cert este ca am ajuns din coperta in coperta in mai putin de 3 ore, cu ochii impaienjeniti si zambetul pe buze. „Sînt o babă comunistă” este clar o lectura captivanta, care iti pune intrebari si care iti deschide o poarta pentru a te scufunda in poveste atat de mult incat sa uiti cu desavarsire care iti este locul in realitate. Tata zice ca e o lectura pentru copii. Sunt si eu poate o baba comunista si nu imi dau seama daca asa e. Cert este ca m-as mai apuca sa o citesc inca o data numai pentru ca imi e dor de sentimentele pe care le-am avut in timp ce traiam povestea.

Mi-e ciuda pe cartile domnului Dan Lungu pentru ca ma captiveaza prea mult si pentru ca se termina prea repede. Pentru ca nu ma mai arunca din cand in cand in realitate pentru a-mi aduce aminte ca e doar o lectura si ca locul meu e de fapt in alta parte. Si tocmai pentru ca imi e ciuda din cauza asta, ma simt mandra ca mi-a fost profesor si ca am putut sa il cunosc, ma bucur ca avem inca un nume cu rezonanta in randul scriitorilor contemporani si ca am putut sa patrund in lumea descrisa de el.

Nu o spun cu ciuda...o spun cu recunostinta : Multumesc domnule Dan Lungu pentru ca m-ai invitat si m-ai lasat sa traiesc in povestile dumitale!