vineri, 5 octombrie 2012

Aparente...

Lumea asta e ca si copacul din fata geamului din care cad frunze colorate atat de diferit si pe care nu le pot contoriza in nici un fel...
Nu pot sa privesc o frunza pentru ca in fiecare clipa este o alta care trece prin fata ei si isi lasa urma in nisipul timpului. Fiecare frunza isi lasa rana in trupul copacului care da viata fiecarei frunze cazute apoi invinse in lupta cu viata.
Ce este un an pentru copac? O secunda pentru lumea in care traim. Ne nastem si murim lasand un pamant fertil pentru frunzele din urma noastra. Dar ce uitam in viata asta e ca frunzele nu se lupta intre ele. Fiecare este frumoasa in felul ei si fiecare se evidentiaza in felul ei. Frunzele astea nu au nevoie de aparente, de resentimente sau de intrigi pentru a putea muri apoi. Ele isi arata stralucirea in felul lor, fara a o umbri pe a altora.
Dar noi? Se pare ca noi nu facem decat sa cautam țapi ispășitori, să aruncăm cu cerneală către ceilalți și sa scoatem armele grele in lupta cu ceilalți. Ne este atat de ușor sa generalizam și să spunem că celălalt e mai rau decat noi și ca nu are nici o scuză încât nu putem sa mai vedem si greseala noastra.
Ne-am gandit oare vreodata ca cel de langa noi are sentimente si ca poate fi ranit de actiunile noastre? Am recunoscut oare vreodata ca cineva este mai bun decat noi si ca poate avem ceva de invatat de la el?
Ne dam mari specialisti in viata dar de fapt nu facem decat sa ne bagam in viata altora...Ne place barfa si intriga pentru ca ne face sa ne simtim puternici stiind slabiciunile oamenilor si ne suparam cand cineva intervine in viata noastra...uitand ca in fiecare zi si noi facem acelasi lucru.
Probabil singura asemanare intre noi si frunze a mai ramas faptul ca ne lasam purtati de vant...oriunde si oricat. Nu suntem statornici in nimic si nu suntem in stare sa ne urmam visele lasand orice adiere sa ne abata de la drumul nostru. Suntem egoisti si reci in fata durerii celorlalti. Si uneori nu ne atinge nici macar durerea celui pe care l-am iubit candva. Pentru ca ne place sa ne scaldam in haina de victima si sa aruncam in fata greseala...folosita ca o scuza pentru a gresi din nou.
Copacul asta ramane golas pe zi ce trece...parasit de toti copiii sai. Si cu toate astea nu se da batut. In fiecare an renaste pentru a ne arata ca el nu se lasa infrant. 

miercuri, 5 septembrie 2012

Si eu pot sa ajut!


Anca a urmat cursurile de calificare organizate de organizatia la care lucrez eu. Mi-a facut placere sa discut și să colaborez cu ea. Cand mi-a spus ca nu poate veni la examenul final pentru ca are niste probleme de sanatate, m-am intristat si i-am urat sa ne intalnim sanatoase cat de curand.
Mi-a ramas gandul la ea multa vreme dupa aceea, am mai discutat cu sefa ei pentru a mai afla vesti despre ea si asa am aflat ca a plecat in strainatate pentru ca starea ei de sănătate nu era tocmai buna.

Am primit e-mail de la ea astazi. Mi-a spus ca a fost diagnosticata cu cancer osos la omoplatul drept - SARCOM EWING și că pe lângă lupta pe care o duce cu boala și cu sedințele de chimioterapie, acum se lupta si cu lipsuri financiare. Cand am citit e-mailul ei am simtit ca timpul a stat in loc. M-a intrebat daca pot sa o ajut. Poate ca eu singura nu pot sa o ajut prea mult, dar daca ne unim fortele, sunt sigura ca putem contribui cu ceva.

Gasiti detalii despre ea pe blogul ei.

http://ancadenisafira.blogspot.de/

Eu inca o astept pe Anca sa vina sa dea examenul final. Dar trebuie sa o ajutam sa se intoarca sanatoasa in tara!

marți, 4 septembrie 2012

Printre munți

Am fost să mă îmbăt cu sufletul munților. M-am lasat cuprinsă de brațele lor și le-am dăruit toate gândurile mele. Am lăsat norii să imi invadeze mintea și să îmi treacă vântul prin vene. Apoi m-am lăsat adormită de susurul râului și am lăsat natura să imi fie glas.
Mi-am lăsat privirea să se scalde prin pășuni ordonate și verzi. Am respirat suflarea copacilor si m-am intors cu miros de rășină în minte.
Inchid ochii acum și văd șiruri nesfârșite de munți la picioarele mele. Urmăresc cu privirea siluetele cailor ce pasc pe pajiști nesfârșite. Încă mai aud tropotul lor. Străbat și acum cu pașii imaginației văi și dealuri ce mi s-au întins la picioare.
Pe munte am simtit ca timpul s-a dizolvat, la fel ca și limitele ființei mele. Am simtit cum mintea mi s-a eliberat de orice preocupări, cum gândurile s-au rătăcit toate printre copaci.
Am cunoscut oameni din alte povești. Am ascultat povești de viață din alte timpuri.Am călcat pe urmele celor care au vrut să apere o țară în care au crezut.
În lumina soarelui tomnatec pădurea părea un curcubeu.Copacii colorați asaltați de stoluri de păsări, râul limpede și rece care fremăta, vântul care șuiera și stâncile golașe m-au făcut să mă simt ca un spectator.
M-am întors visând. Și nu imi dau seama daca am visat un vis sau o realitate.