Fata in fata cu istoria

Mi-am dat seama ca pentru oamenii de azi, timpul este impartit intre zile de munca (dintre care cea mai grea e lunea) si zilele de weekend. Cu cat saptamana e mai grea cu atat weekend-ul pare mai departe si mai dulce. Dar imi dau seama ca in ciuda faptului ca asteptam zilele astea atat de mult, noi nu stim de fapt ce sa facem cu ele. Cat poate un om sa doarma? Cat poate sa leneveasca in pat si sa strige sus si tare ca nu vrea sa faca nimic?

Eu am stabilit ca de azi inainte sa fac in weekend lucrurile pentru care nu am timp in restul zilelor. Si am inceput cu mersul la muzeu.
De multa vreme urmaresc anunturile de la Muzeul Universitatii care invita pe toata lumea sa ii calce pragul si imi promit ca intr-o zi voi da curs invitatiei. Iar azi am reusit si sunt foarte multumita ca am facut asta. Pentru ca am putut, timp de 2 ore, sa ma deconectez de restul lumii si sa traiesc, in fiecare camera a muzeului, istoria. Am admirat vestigii ale culturii Cucuteni, statuete si reprezentari ale lumii inconjuratoare dar si obiecte de uz casnic folosite de stramosii nostri. Mi-am adus aminte de notiuni invatate la istorie de dragul padurii in care m-am nascut, din comuna Cucuteni, am vizionat filmulete subtitrate in engleza, despre viata predecesorilor nostri si am admirat un colt al colibei de lut in care traiau, pana nu demult, bunicii nostri. Am retrait atmosfera muzeelor occidentale atunci cand am intrat intr-o sala intunecata plina de comori si am stat sub acelasi cer care a adapostit aceasta civilizatie in urma cu 7000 de ani.

Din stadiul lumii neolitice am ``evoluat`` apoi si  am devenit martora infiintarii Universitatii Al. I. Cuza. Am citit actul de infiintare al institutiei, am stat la biroul rectorului, am aflat cateva informatii despre modul de organizare initial si am citit cateva pagini din caietele de notite ale profesorilor care s-au format in aceasta institutie. Am admirat saloane de lux si m-am bucurat de o atmosfera impunatoare, ce a luat sfarsit imediat ce usa s-a inchis in urma mea, ramanand in fata doar orasul, cufundat intr-o lene de weekend.

Nu stiu cand au trecut 2 ore, nu stiu decat prea putine lucruri despre trecut. Dar vreau sa aflu mai multe asa ca am sa ma mai duc o data la muzeul asta sa gasesc raspunsuri la intrebarile cu care am plecat azi pentru ca e aproape, pentru ca e un loc primitor si pentru ca este acces gratuit pentru toate categoriile de vizitatori. Ca urmare a acestui fapt nu mai pot gasi o scuza pentru ignoranta.

Muzeul il gasiti aici http://www.muzeul.uaic.ro/ro.html dar e mult mai interesant daca il vizitati pe strada Titu Maiorescu.

Mituri II

Ultima data cand am scris am deschis subiectul despre mituri si mi-am dat seama ca am vorbit mult si nu am spus nimic. Daca este sa fiu si realista si rautacioasa, as putea spune ca e din cauza defectului de a fi femeie. Daca este sa fiu si mai realista, ma uit la filmuletul asta cu Steve Jobs si vad cum in 15 min el poate spune atat de multe lucruri incat ajungi sa-ti doresti sa ajungi la finalul discursului pentru a-l asculta din nou. Eu recunosc, nu am auzit de el decat atunci cand a murit, dar de atunci incoace nu fac decat sa ma minunez de lucrurile pe care le-a facut si de lectiile pe care le putem invata de la el.

Dar care sa fie legatura dintre el si mituri? Chiar a facut el lucruri atat de extraordinare pentru noi? Eu cred ca da. Cred ca putem spune ca el ne-a lasat tehnologia asa cum Prometeu a daruit focul, grecilor. Internetul este, prin natura lui, un miracol. Pentru ca ne poate da raspunsuri acolo unde mintea umana nu gaseste explicatii si pentru ca noi inca ne mai miram de minunile pe care le poate face. Iar daca eu pot avea acces la Internet si la o multime de alte aplicatii care ma scutesc de efort, prin intermediul unui aparat numai bun de tinut in buzunar, care poarta simbolul unui mar muscat (sa fie oare asta o trimitere la marul din pomul cunoasterii, muscat de Eva?), inseamna ca miracolul e cu atat mai mare. Si nu spun ca asta ar fi neaparat un lucru bun sau rau. Am citit un studiu care spune ca Internetul nu ne face mai destepti ci mai lenesi. Pentru ca nu ne mai intereseaza sa detinem niste cunostinte atata timp cat stim ca putem avea acces la ele prin tastarea unui singur cuvant. Cine stie care-i realitatea? Nu sunt aici sa spun un diagnostic, eu sunt aici sa ``vad minunea`` si sa vorbesc despre ea.

Pentru mine toata tehnologia asta continua sa fie un mister si imi dau seama ca trec prea usor peste asta. Pentru ca sunt prea obisnuita cu gandul ca orice informatie se gaseste pe Internet, pentru ca mi se pare ca sunt rupta de lume atunci cand trec vreo 2 zile in care nu am fost deloc conectata la lumea virtuala in care orice lucru e posibil, incat nici nu ma mai intereseaza cum de s-a ajuns in punctul asta. Nasterea lumii virtuale este precum nasterea Universului. Despre aparitia fiecareia dintre ele nu stiu decat oamenii de stiinta si Dumnezeu. Noi, muritorii de rand nu facem decat sa ne bucuram de beneficiile si stelele lor.

Uitandu-ma la filmuletul asta am inceput sa ma intreb despre cum a inceput totul, despre cum a ajuns Google sa le stie pe toate si despre cum am ajuns noi astazi sa ne traim viata, intr-un procent destul de mare, numai in mediul online. De cand am ajuns noi sa vorbim despre viata reala ca despre un mediu offline? Si ce viata traim noi de fapt? Suntem aceeasi oameni si in online si in offline?

Pe langa minuni tehnologice, Steve Jobs ne-a revelat si misterul vietii. Despre cum poti sa renasti din propria cenusa, de fiecare data mai puternic. El ne indreapta spre credinta in noroc, in soarta, destin, viata, Karma sau in orice altceva care ne poate ajuta sa mergem mai departe, sa trecem peste orice caramida care ne sta in cale. Steve Jobs nu este un zeu, e doar un slujitor; el nu predica o religie ci ne da invataturi; el nu a facut minuni, a dat o noua forma tehnologiei. Dar astea fac din el un mit.

Mi-as fi dorit sa il ascult si eu in ziua absolvirii. Poate ca as fi inceput mai devreme sa imi traiesc viata asa cum a facut el.

Mituri

Noi ne credem atât de civilizați încât să nu mai credem în mituri... Eu cred că trecem doar prin etapa de reconstruire a miturilor. Citeam azi undeva că un trib japonez provoca ploaia făcând să treacă apa printr-un ciur. Hilar aș putea spune. Dar mi-am adus aminte de o ploaie calda de vara de care mă adăpostisem sub un șopron, pe vremea când eram de-o șchioapă. Copii supărați că ploaia ne-a întrerupt joaca, am început după o vreme să ne gândim la ce am putea face să oprim ploaia. Și am început să strângem șiroaiele de apă în pumni pe care o aruncam apoi în ploaie; fără să fi citit nimic din Frazer, fără să ne gândim că răul trebuie combătut cu rău. Mai târziu, când tăiam aerul arid de august, cu căni de apă de izvor, bunicii ziceau că fac „a ploaie”.

Nu am înțeles de ce sora mea a înfipt un topor în pământ, în fața casei, atunci când soarele fusese cucerit de nori negri de furie. Cică așa se face. Tot pe principiul asta m-am gândit să pun și eu mâna pe topor atunci când înfruntam singură furtuna. Dar nu am înțeles nici acum de ce.

Miturile lumii contemporane nu mai sunt astea acum. Până și eu am mai uitat din ele. Însă miturile de azi sunt mai complexe. Cu ce se diferențiază o adolescentă leșinată în timp ce întinde mâna spre idolul de pe scenă, față de „un sălbatic” care se teme că dacă va călca pe urma conducătorului, va muri subit în câteva zile? Ce e diferit în faptul că noi ferim privirea dacă aflăm că cineva e bolnav de SIDA, iar unii băștinași izolează de restul tribului o femeie care abia a născut? Ce mă pune pe mine pe gânduri e faptul că noi nu putem să acceptăm miturile lor, la fel cum sunt sigură că nici ei nu le-ar înțelege pe ale noastre. Și ce ne facem dacă ne ajung din urmă mituri ale clonării, oameni care ar putea avea implantate microcipuri sau organe crescute în laborator? Oare vom avea destule colțuri în lumea asta încât să îi izolăm pe toți de restul tribului?

Ce văd eu este că nu am scăpat de mituri. Doar că nu ne mai temem atât de mult de ele.