Nu vreau sa vorbesc astazi despre ziua femeii. Toata lumea pomeneste despre ea, toata lumea ridica azi in slavi femeia si trece cu vederea orice, pe considerentul asta, asteptand ziua de maine pentru a se apuca de facut reprosuri.
Vreau sa vorbesc astazi despre primavara din care s-a nascut aceasta zi a femeii. Legatura este simpla, primavara care da viata naturii si femeia care da nastere omului, renasterea, iubirea...toate lucrurile bune care se intampla primavara si pe care ti le poate oferi femeia.
Primavara asta are rolul de a ne face mai veseli, mai optimisti, mai plini de viata, ne indeamna sa iubim mai mult, sa ne gandim la noi si la ceilalti dincolo de aparente, primavara asta are rolul de a ne trezi din somnul iernii si de a ne arunca in bratele vietii.
Primavara asta imi da o mie de motive pentru a ma trezi dimineata si pentru a-mi rasfata simturile: o gura de aer proaspat, un cer senin si pufos, un soare zambitor si calduros, o adiere calda, un amestec de ciripituri, niste oameni mai luminosi, o lume renascuta sub razele soarelui.
Cand ma uit la pamantul negru, la copacii golasi, la natura, gandul imi fuge la documentarele care ne arata cum se naste viata in mod fast forward. Imi place atunci sa imi imaginez cum rasare iarba din pamant, ba chiar sa imi imaginez strigatul pamantului brazdat de firul de iarba, sa imi imaginez cum se nasc frunzele si cum totul inverzeste...vazand cu ochii.
Primavara asta imi arata ca totul a reintrat in normal, ca rotitele vietii s-au pus in miscare si antreneaza un val de fapte si realitati pe care eu nu le mai pot controla, pe care pot doar sa le privesc si sa le analizez asa cum sunt ele, fara nici un ajutor din partea mea, fara nici o piedica, singura mea atributie fiind aceea de a lasa lucrurile sa se intample si de a ma bucura de toate aceste daruri.
Primavara asta nu inseamna ziua femeii, a barbatului, a disputelor pentru zile si cadouri. Primavara asta e ea insasi un cadou, cel mai ieftin si mai important cadou, pentru fiecare dintre noi.
Si ce poate fi mai potrivit de ascultat in aceasta zi frumoasa decat melodia lui Tudor Gheorghe care poate sa transmita fiorul primaverii mai bine decat orice:
marți, 8 martie 2011
joi, 10 februarie 2011
Povești la gura sobei
Povești despre război a auzit multă lume cu siguranță. Povești care par desprinse dintr-o altă lume, cu altfel de oameni și în altfel de timpuri. Povești fără de care nu am mai fi astăzi, aici, așa.
Păcat că poveștile sunt astăzi din ce în ce mai puține. Ignoranța, pe de o parte și bătrânețea, pe de altă parte, fac ca aceste povești să nu mai aibă nici povestitori, nici ascultători.
Dar într-o zi în care focul ardea în sobă, iar soarele încălzea bobocii de ghiocei abia răsăriți, am avut ocazia de a asculta din nou astfel de povești. Am aflat așadar de oameni care au avut curajul de a râde în fața armatei sovietice, de alții care se avântau în război fără să știe ce îi așteaptă sau despre alții care se ascundeau în beci, pe câmp sau sub covată de frica ochilor iscoditori.
Războiul a prins-o pe bunica cu un băiat de 8 luni în brațe și o soră pe la 16 ani care era ținta directă a rușilor în permanentă căutare de femei. Din cauza asta bunica nu a lăsat nici o secundă copilul din brațe, sperând că în felul acesta soldații își vor vedea de drumul lor, iar sora ei se ascundea ziua pe câmp printre buruieni și venea seara pentru a mânca, apoi se pitea sub covată.
Imaginea rusoaicelor cu părul blond, despletit și murdar, care stăteau așezate pe tancuri le-a rămas tuturor în minte. Ce căutau ele acolo nimeni nu știa, dar ei nu puteau rămâne insensibili la vederea lor.
„Nașul” era la poartă și privea cum trec soldații ruși. Un om voinic și mereu pus pe șotii. Așa s-a explicat replica pe care el a dat-o unui soldat rus care l-a întrebat câți kilometri mai sunt până la București:„Два” (Doi).Iar satul acesta din apropierea luncii Siretului era mai departe de București decât ar fi putut suporta moralul scăzut al rușilor. Cei 2 km parcurși i-au adus față în față cu armata germană, care i-a prins pe nepregătite. „Nașul” se ascunsese deja gândindu-se că cineva va vrea să-l facă să plătească pentru gluma făcută.
Pe dealul din apropierea satului a fost trasată așadar linia frontului. Bombele explodate tulburau casa din țâțâni, cutremurul acesta persistând zile întregi. O bombă așa puternică a speriat-o pe bunica atât de mult încât a fugit de acasă și și-a uitat copilul înăuntru. Speriată, s-a întors după el apoi și s-a refugiat în livadă. Sora ei nu aude nici astăzi prea bine din cauza bubuiturilor.
Lumea nu știa pe atunci limba rusă. Dar de teamă, a învățat. A învățat să îndrepte 3 ruși beți în căutare de femei, către o casă părăsită, să spună că nu mai este nimeni acasă sau că nu mai au nimic de mâncare.
Ascultând astăzi poveștile acestea, ne credem în stare de mult mai multe acte eroice sau poate simțim că nu am fi putut face nici măcar atât.
Și nu degeaba se spune că omului nu-i este dat să trăiască atâta rău pe cât poate să-l îndure. Războiul a fost un rău atât de mare și pe care se vede că oamenii au putut să-l treacă.
Bunica a căzut răpusă de război cu câțiva ani în urmă. Dar poveștile ei au rămas nemuritoare; cuvintele vor avea mereu un ecou în mintea mea, iar datoria este de a le transmite mai departe.
Nu avem nevoie de un război care să ne arate limitele. Putem doar să acceptăm provocările fiecărei zile.
Păcat că poveștile sunt astăzi din ce în ce mai puține. Ignoranța, pe de o parte și bătrânețea, pe de altă parte, fac ca aceste povești să nu mai aibă nici povestitori, nici ascultători.
Dar într-o zi în care focul ardea în sobă, iar soarele încălzea bobocii de ghiocei abia răsăriți, am avut ocazia de a asculta din nou astfel de povești. Am aflat așadar de oameni care au avut curajul de a râde în fața armatei sovietice, de alții care se avântau în război fără să știe ce îi așteaptă sau despre alții care se ascundeau în beci, pe câmp sau sub covată de frica ochilor iscoditori.
Războiul a prins-o pe bunica cu un băiat de 8 luni în brațe și o soră pe la 16 ani care era ținta directă a rușilor în permanentă căutare de femei. Din cauza asta bunica nu a lăsat nici o secundă copilul din brațe, sperând că în felul acesta soldații își vor vedea de drumul lor, iar sora ei se ascundea ziua pe câmp printre buruieni și venea seara pentru a mânca, apoi se pitea sub covată.
Imaginea rusoaicelor cu părul blond, despletit și murdar, care stăteau așezate pe tancuri le-a rămas tuturor în minte. Ce căutau ele acolo nimeni nu știa, dar ei nu puteau rămâne insensibili la vederea lor.
„Nașul” era la poartă și privea cum trec soldații ruși. Un om voinic și mereu pus pe șotii. Așa s-a explicat replica pe care el a dat-o unui soldat rus care l-a întrebat câți kilometri mai sunt până la București:„Два” (Doi).Iar satul acesta din apropierea luncii Siretului era mai departe de București decât ar fi putut suporta moralul scăzut al rușilor. Cei 2 km parcurși i-au adus față în față cu armata germană, care i-a prins pe nepregătite. „Nașul” se ascunsese deja gândindu-se că cineva va vrea să-l facă să plătească pentru gluma făcută.
Pe dealul din apropierea satului a fost trasată așadar linia frontului. Bombele explodate tulburau casa din țâțâni, cutremurul acesta persistând zile întregi. O bombă așa puternică a speriat-o pe bunica atât de mult încât a fugit de acasă și și-a uitat copilul înăuntru. Speriată, s-a întors după el apoi și s-a refugiat în livadă. Sora ei nu aude nici astăzi prea bine din cauza bubuiturilor.
Lumea nu știa pe atunci limba rusă. Dar de teamă, a învățat. A învățat să îndrepte 3 ruși beți în căutare de femei, către o casă părăsită, să spună că nu mai este nimeni acasă sau că nu mai au nimic de mâncare.
Ascultând astăzi poveștile acestea, ne credem în stare de mult mai multe acte eroice sau poate simțim că nu am fi putut face nici măcar atât.
Și nu degeaba se spune că omului nu-i este dat să trăiască atâta rău pe cât poate să-l îndure. Războiul a fost un rău atât de mare și pe care se vede că oamenii au putut să-l treacă.
Bunica a căzut răpusă de război cu câțiva ani în urmă. Dar poveștile ei au rămas nemuritoare; cuvintele vor avea mereu un ecou în mintea mea, iar datoria este de a le transmite mai departe.
Nu avem nevoie de un război care să ne arate limitele. Putem doar să acceptăm provocările fiecărei zile.
joi, 3 februarie 2011
1916 = 2016
Spuneam data trecuta că Ștefan Zeletin a fost criticat și acuzat pentru opera sa așa-zis blasfemitoare. Dar am uitat să spun despre cei care s-au declarat de acord cu cele spuse de el acolo.
Au existat așadar și oameni care au îndrăznit să accepte adevărul crud despre societatea romanească. Și cum să nu fii de acord cu cineva, atunci când observi că acesta spune adevăruri general valabile?
Vreau să vorbesc aici despre legătura pe care o face acesta între lumea anului 1916 si cea a anului 2011. Si ca sa pot fi înțeleasă pe deplin, voi realiza un tablou introductiv în cartea asta pe care o recomand tuturor celor ce au curaj sa privească în spatele cuvintelor.
Sirul observațiilor este structurat pe povestea unui muritor care primise permisiunea zeilor de a pătrunde în lumea nemuritorilor pentru a-și satisface pofta de cunoaștere. Viața lipsită de griji a acestora este tulburată de o mulțime de zgomote și forfotă ce părea că se aude dinspre lumea muritorilor, astfel că eroul nostru este trimis pe pământ pentru a cerceta cauzele acestui „vuiet surd de corpuri ce cad și țipete sfâșietoare de ființe ce-și dau sfârșitul”, muncă ce avea să o îndeplinească în semn de mulțumire pentru bunăvoința zeilor dar și ca mijloc de satisfacere al trebuințelor lui de cunoaștere.
Muritorul nostru petrece așadar o bună bucată de vreme pe pământ, în Țara măgarilor, un loc în care „de cum treci hotarele acestei țări și pășești în cuprinsul satelor, nu-i greu să te încredințezi că ai intrat între adevărate animale”, de unde va culege o gramada de informații despre acestia, pe care le va prezenta apoi în fața zeilor.
Însemnările din Țara măgarilor fac referire la lumea satului și cea a orașului, fiecare cu doza lui de măgarie,la păturile sociale, cultura, justiția, morala și patriotismul măgarilor.
Finalul cărții mi-a comunicat ceea ce cred ca reprezintă trăsătura fundamentală a societății. Ideea este de fapt un citat din „Jocul ielelor” de Camil Petrescu, și pe care am sa îl transcriu și eu:
„Nu știu dacă această Europă din Mai 1914 este atât de rea...Nu știu dacă această societate este într-adevăr atât de bună...Poate că mă înșel... Tare mi-e teamă însă că, dacă printr-o întâmplare nenorocită, această Europă s-ar prăbuși...lumea de mâine ar regreta-o ca pe un paradis... Ar avea zi și noapte nostalgia ei”.
Si de aici mi-am dat seama ca problemele astea pe care noi astăzi le considerăm împotriva firii, au existat dintotdeauna. Omul nu este mulțumit niciodată cu ce are. Si daca nu e mulțumit, începe să caute defectele și să facă comparații. Noi zicem astăzi că oamenii de azi nu sunt patrioți dar uite că și Zeletin zicea că oamenii lui 1916 nu știau ce înseamnă patriotismul. Când noi spunem că ne-am pierdut identitatea ca și națiune, vocea filosofului ne răsună în minte și ne spune ca nici atunci nu se știa de așa ceva. Si lista poate continua.
Și ce ne dovedește nouă asta? Că din dorința de a avea mereu ceva mai bun, oamenii își construiesc niște idealuri pe care fie că le asociază cu perioade trecute în istorie, fie cu altele din viitor. Eu spuneam că mi-ar fi plăcut să trăiesc în perioada interbelică, cei de atunci poate că ar fi vrut sa trăiască în perioada pașoptistă, ceilalți pe vremea lui Ștefan cel Mare și tot așa, până când ajungem să ne dorim să fi trăit prin neolitic pentru ca ni s-ar fi părut că viața era mai simplă atunci.
Iar toată trecerea asta în istorie cred că ne mai demonstrează ceva și anume evoluția noastră. Oamenii de atunci condamnau lucruri care astăzi ni se par acceptabile. Cei care plecau atunci la studii în străinătate și se declarau membri ai curentelor „străinofile”, erau considerați dezertori. Astăzi e ceva obișnuit să faci studiile în străinătate, să îți dedici munca altora și să-ți negi apartenența națională. Și nu pot spune dacă asta e rău sau bine. Pot doar să privesc evoluția într-un mod obiectiv.
Lumea de astăzi are într-adevăr probleme. Nu mai vreau să spun că sunt mai mari sau mai mici decât alt cândva. Vreau să spun că nu mai putem să ne plângem atâta de situația asta. Pentru că oricât de multe am face și oricât de multe am schimba, lumea nu va fi niciodată perfectă. Nimeni nu ne poate garanta că vom trăi o zi în care să fie totul pe placul nostru.
Si atunci ce e de făcut? Trebuie să apreciem mai mult ceea ce avem și să nu mai cerem atât de multe de la ceilalți. Pentru noi, ca și persoane, e normal și necesar să ne dorim mai mult și mai bine, dar trebuie să încetăm să dăm vina pe ceilalți pentru că nu vor și ei să schimbe ceva.
În felul acesta nu vom avea o societate mai buna, poate doar o conștiință mai liniștită...
Au existat așadar și oameni care au îndrăznit să accepte adevărul crud despre societatea romanească. Și cum să nu fii de acord cu cineva, atunci când observi că acesta spune adevăruri general valabile?
Vreau să vorbesc aici despre legătura pe care o face acesta între lumea anului 1916 si cea a anului 2011. Si ca sa pot fi înțeleasă pe deplin, voi realiza un tablou introductiv în cartea asta pe care o recomand tuturor celor ce au curaj sa privească în spatele cuvintelor.
Sirul observațiilor este structurat pe povestea unui muritor care primise permisiunea zeilor de a pătrunde în lumea nemuritorilor pentru a-și satisface pofta de cunoaștere. Viața lipsită de griji a acestora este tulburată de o mulțime de zgomote și forfotă ce părea că se aude dinspre lumea muritorilor, astfel că eroul nostru este trimis pe pământ pentru a cerceta cauzele acestui „vuiet surd de corpuri ce cad și țipete sfâșietoare de ființe ce-și dau sfârșitul”, muncă ce avea să o îndeplinească în semn de mulțumire pentru bunăvoința zeilor dar și ca mijloc de satisfacere al trebuințelor lui de cunoaștere.
Muritorul nostru petrece așadar o bună bucată de vreme pe pământ, în Țara măgarilor, un loc în care „de cum treci hotarele acestei țări și pășești în cuprinsul satelor, nu-i greu să te încredințezi că ai intrat între adevărate animale”, de unde va culege o gramada de informații despre acestia, pe care le va prezenta apoi în fața zeilor.
Însemnările din Țara măgarilor fac referire la lumea satului și cea a orașului, fiecare cu doza lui de măgarie,la păturile sociale, cultura, justiția, morala și patriotismul măgarilor.
Finalul cărții mi-a comunicat ceea ce cred ca reprezintă trăsătura fundamentală a societății. Ideea este de fapt un citat din „Jocul ielelor” de Camil Petrescu, și pe care am sa îl transcriu și eu:
„Nu știu dacă această Europă din Mai 1914 este atât de rea...Nu știu dacă această societate este într-adevăr atât de bună...Poate că mă înșel... Tare mi-e teamă însă că, dacă printr-o întâmplare nenorocită, această Europă s-ar prăbuși...lumea de mâine ar regreta-o ca pe un paradis... Ar avea zi și noapte nostalgia ei”.
Si de aici mi-am dat seama ca problemele astea pe care noi astăzi le considerăm împotriva firii, au existat dintotdeauna. Omul nu este mulțumit niciodată cu ce are. Si daca nu e mulțumit, începe să caute defectele și să facă comparații. Noi zicem astăzi că oamenii de azi nu sunt patrioți dar uite că și Zeletin zicea că oamenii lui 1916 nu știau ce înseamnă patriotismul. Când noi spunem că ne-am pierdut identitatea ca și națiune, vocea filosofului ne răsună în minte și ne spune ca nici atunci nu se știa de așa ceva. Si lista poate continua.
Și ce ne dovedește nouă asta? Că din dorința de a avea mereu ceva mai bun, oamenii își construiesc niște idealuri pe care fie că le asociază cu perioade trecute în istorie, fie cu altele din viitor. Eu spuneam că mi-ar fi plăcut să trăiesc în perioada interbelică, cei de atunci poate că ar fi vrut sa trăiască în perioada pașoptistă, ceilalți pe vremea lui Ștefan cel Mare și tot așa, până când ajungem să ne dorim să fi trăit prin neolitic pentru ca ni s-ar fi părut că viața era mai simplă atunci.
Iar toată trecerea asta în istorie cred că ne mai demonstrează ceva și anume evoluția noastră. Oamenii de atunci condamnau lucruri care astăzi ni se par acceptabile. Cei care plecau atunci la studii în străinătate și se declarau membri ai curentelor „străinofile”, erau considerați dezertori. Astăzi e ceva obișnuit să faci studiile în străinătate, să îți dedici munca altora și să-ți negi apartenența națională. Și nu pot spune dacă asta e rău sau bine. Pot doar să privesc evoluția într-un mod obiectiv.
Lumea de astăzi are într-adevăr probleme. Nu mai vreau să spun că sunt mai mari sau mai mici decât alt cândva. Vreau să spun că nu mai putem să ne plângem atâta de situația asta. Pentru că oricât de multe am face și oricât de multe am schimba, lumea nu va fi niciodată perfectă. Nimeni nu ne poate garanta că vom trăi o zi în care să fie totul pe placul nostru.
Si atunci ce e de făcut? Trebuie să apreciem mai mult ceea ce avem și să nu mai cerem atât de multe de la ceilalți. Pentru noi, ca și persoane, e normal și necesar să ne dorim mai mult și mai bine, dar trebuie să încetăm să dăm vina pe ceilalți pentru că nu vor și ei să schimbe ceva.
În felul acesta nu vom avea o societate mai buna, poate doar o conștiință mai liniștită...
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)