Fantasmagorii

Nu credeam sa spun vreodata asta...dar de ceva vreme mi se pare ca fug in urma timpului. Mi se pare ca ziua se termina prea repede, ca noaptea e prea scurta si ca lista cu lucrurile pe care le am de facut se face tot mai lunga pe zi ce trece.

Uneori ma intreb de ce ziua are numai 24 de ore si ma gandesc la cine ar fi putut sa stabileasca numarul asta de ore ca fiind suficient pentru o zi. Daca timpul e ireversibil si daca el ne face sa calatorim catre nicaieri, de ce oare nu am putea sa facem zilele mai lungi? Am incercat sa imi imaginez cum ar arata o zi de 48 de ore. Adica una in care ziua sa aiba vreo 30 de ore, iar noaptea mea sa aiba vreo 18 (chiar si asa mi se pare ca noaptea e cam lunga), iar corpul meu sa fie obisnuit cu ritmul asta, sa fie programat pentru stilul asta.

Eu cred ca daca ziua ar fi mai lunga, nu as mai avea timp sa ma gandesc la ziua de maine, probabil as avea mai mult timp sa o pretuiesc pe cea de azi. Daca ziua ar fi dubla, probabil ca sfarsitul de saptamana ar semana cu o seara de Revelion in care fac bilantul activitatilor si scriu o noua lista cu obiective. Intr-o zi din asta probabil ca as fi mai fericita ca vad luna care aduce linistea iar soarele ar fi ca un inceput de anotimp (asa cum rasare soarele la poli dupa 6 luni de intuneric).

Daca ziua ar avea 48 de ore mi-as rezerva diminetile savurarii unei cafele sub plapuma, cu o carte buna in mana, as putea sa imi lipesc nasul de geam privind la nori, as putea chiar sa scriu romane despre cum ar arata o zi de 24 de ore. Restul zilei as avea timp berechet pentru orice alte activitati. Seara mi-ar placea sa vad filme, sa citesc curiozitati si sa pot rasfoi un catalog cu picturi (am citit undeva ca asta te face sa dormi mai bine).

Dar daca stau sa ma gandesc mai bine, cred ca nici ziua de 48 de ore nu mi-ar ajunge. Pentru ca, din nou, mi-as propune prea multe lucruri de facut si as fi stresata ca tot nu imi ajunge timpul. Iar daca e asa, cred ca ma pot multumi si cu ziua de 24 de ore. Ba chiar as putea incerca sa ma obisnuiesc cu una mai scurta de atat. Dar cu vise mai putine...

In sfarsit e iarna

Am fost acasa...acolo unde azi dimineata termometrul arata -22 grade Celsius. Senzatia traita a fost nemaipomenita. Scartaia zapada sub picioare, gerul imi taia respiratia iar cosurile torceau baloane de fum. Era o tacere atat de adanca si atat de stranie, de parca as fi mers intr-un pustiu si as fi simtit ca sub picioarele mele este viata, intr-un sat subteran. Iar viata era acolo. Pentru ca nimic nu era schimbat, orataniile isi vedeau de nevoile lor, cainele era la fel de vesel chiar daca ii era coada incretita iar parintii mei erau bucurosi ca nu a fost nevoie sa croiasca o carare prin zapada, pe deasupra gardului, asa cum era pe vremea bunicilor.

Iarna asta avea ceva sfant in ea pentru ca mi-a dat impresia ca totul e mult mai clar, ca sunt mai constienta si ca, data asta aveam ocazia de a gandi lucrurile la rece...la propriu. Si asta pana am facut greseala de a deschide televizorul. Abia cand am ajuns acasa am aflat cum a venit iarna si in restul tarii, „cat prapad si cata tragedie a mai adus in tara”.

Uite de asta urasc eu mass-media. Pentru ca transforma lucrurile normale in anomalii, pentru ca „latra” atat de mult la oamenii care stau in casa, langa soba si le spun cu atata patos ca urmeaza niste zile cu ger cumplit, incat pana ai ajuns la usa deja percepi temperatura cu vreo 5 grade in plus fata de cat ar arata un termometru.

Am vazut un reportaj in care aratau ingroziti ca troienele sunt cat gardul si ca oamenii abia au reusit sa sape carari ca sa ajunga sa-si hraneasca animalele. Dar trasnitii aia de reporteri care se mirau de asta nu au inteles un lucru: ca pentru oamenii aia, o iarna fara astfel de troiene nu e iarna, o iarna fara ger nu e iarna pentru ca numai frigul asta ajuta la afanarea pamantului iar zapada aia e mana cereasca pentru campiile satule de seceta.

Ironic sau nu, dupa toate cataclismele astea prezentate, o isteata s-a trezit sa ne spuna despre o alta iarna naprasnica de prin Bucuresti si a aratat cum prezenta stirea mass-media anilor 1960. Am cautat sa o postez aici pentru a arata diferenta de abordare dar se pare ca lucrurile bune sunt greu de gasit. Tot ce pot sa spun e ca, blocajele rutiere de azi erau surprinse acolo in formularea „iar tramvaiele s-au aliniat cuminti la cozi interminabile”. Ce poate fi mai frumos de atat?

YESS! Am spus DA provocarii!

Nu stiam ce vrea sa insemne proiectul YESS. M-am inscris pe fuga si fara sa ma gandesc la ce va urma. Dar facand in fiecare zi pasi mici catre miezul activitatilor, mi-am dat seama ca proiectul asta va insemna pentru mine aproape acelasi lucru ca si anii de studentie. Si nu cred ca exagerez cu asta.

Proiectul YESS m-a invatat ca o problema poate fi transformata instant intr-o provocare, ca un gand bun intr-o secunda face cat o saptamana de terapie, ca nu exista limite ale cunoasterii si ca ne lipseste doar vointa. Proiectul asta m-a ajutat sa ma apropii si mai mult de oameni.

De ce sa fie el oare ca anii mei de studentie? Pentru ca in mai putin de doua luni am cunoscut oameni cat intr-un an intreg, pentru ca in timpul asta m-a tinut intr-o sesiune continua plina de lucru in echipa si secunde de stors creierii si pentru ca m-a ajutat sa ma refugiez in munti printre avalansele de activitati. A fost mult de munca, au fost multe intamplari haioase si am ramas cu o multime de amintiri frumoase.

Proiectul asta mi-a aratat ca visele nu sunt imposibile si ca orice gand are valoare. M-a invatat sa imi formulez obiective, sa am mai multa incredere in ideile mele si sa ii ascult mai mult pe ceilalti. Si daca este sa tin analogia cu anii de studentie, nu glumesc cand spun ca mi-ar face placere sa ma intalnesc cu ``colegii YESS`` peste 10 ani si sa ne aducem aminte de aceasta perioada frumoasa, uitandu-ne la pozele din care lipseste numai fotograful nostru :)

Multumesc tuturor celor care ne-au oferit sansa de a participa in proiectul acesta si multumesc tuturor celor care au fost deschisi in fata acestei provocari si s-au implicat activ in toate activitatile.

Iar acum, cand ma uit in urma si fac bilantul unei experiente nemaipomenite, nu pot decat sa imi exprim dorinta ca proiectele care vor fi finantate in continuare sa fie la fel de interesante si folositoare si sa creasca astfel numarul de participanti la fel de recunoscatori....ca mine...acum...

Cu drag Ecaterina,

Un participant YESS