Povestea din spatele povestii

Am ajuns la 4000 de afișări ale paginii mele... Poate unii chiar au citit, poate unii au ajuns aici din greșeală. Mă gândesc de mult să scriu cu ocazia asta despre ce înseamnă pentru mine scrisul pe blog.
Uneori mă trezesc cu gândul că am ceva de scris pe blog; îmi port cu mine gândurile până când am ocazia de a scrie undeva și mai apoi, până am o conexiune la Internet. Alteori, când mă așez în fața calculatorului, simt nevoia de a scrie, ceva, orice, iar atunci ideile prind viață fără ca eu să depun mari eforturi. Recunosc că de cele mai multe ori uit de el sau îmi rezerv gândurile doar pentru mine. Timpul trecut între postări marchează o escaladare a ideilor... sunt idei latente care prind viață în timp.. sau care se pierd.
Când am scris prima dată, nici nu știam ce înseamnă scrisul. Era doar o ocazie de a face ceva diferit. Scriind pe blog am avansat...la nivelul ideilor, al exprimării, al percepției. Am ajuns să îmi dau seama ce înseamnă să ai cititori, să vrei să afli părerea oamenilor despre scrisul tău, să privești lucrurile din jur și să cauți subiecte de scris pe blog.
Îmi amintesc, pentru majoritatea postărilor, situația care m-a inspirat, oamenii cu care am discutat sau subiectul de la care am pornit.
Consult statisticile blogului și văd că am un clasament în funcție de numărul de vizualizări. Iată așadar un top al postărilor mele din 2008 încoace, împreună cu povestea lor:

Locul 1: Emil sau despre educație - am scris postarea asta în timp ce pregăteam o temă de seminar. Mi-a plăcut atât de mult încât am depășit limitele temei pe care o aveam de pregătit și am rămas după prezentare pentru a discuta cu profesoara despre aspecte pe care nu avusesem ocazia sa le discut cu colegii. Eu bănuiesc că opera asta nu a atras atenția prea multor oameni...poate de asta o căutare a titlului cărții pe Google trimite la blogul meu din prima pagină de căutare (ăsta este un motiv pentru care cred că activitatea mea de aici are totuși o oarecare utilitate).

Locul 2: Lumi de trecut - eram acasă, la țară și citeam cartea lui Dan Lungu. Nu aveam Internet....nici măcar nu aveam laptopul cu mine. Aveam doar cartea asta cu mine și un caiet de prin liceu. După o lectură halucinantă, am luat un creion în mână și am început să îmi pun ordine în idei. Scriam și nu-mi doream decât să ajung mai repede să pot scrie pe blog pentru că simțeam nevoia să mulțumesc cuiva pentru lectura avută. Tind să cred că numărul mare de vizualizări se datorează renumelui pe care îl are acest scriitor astăzi, refuz să îmi asum orice merit.

Locul 3: Mulțumiri - filosofam, într-o seară cu o foarte bună prietenă. Eram amândouă dezamăgite, din motive diferite și ne întrebam de ce ni s-au întâmplat lucrurile într-un anume fel. Am ajuns la concluzia că suntem falși în relațiile cu ceilalți. În încercarea de a schimba ceva, în seara aceea, pentru prima dată, ne-am sunat mamele și le-am spus „Te iubesc”.

Locul 4: De ce în perioada interbelică - e printre preferatele mele. Pentru că mă gândesc la asta în fiecare zi. Pentru că în fiecare zi găsesc noi motive să trăiesc într-o altă epocă. Pentru că în fiecare zi îmi doresc ca eu să fi fost altfel. Am pornit de la cartea lui Zeletin pe care am cumpărat-o cu 10 lei. Nici nu știam că aveam să fac cea mai bună investiție.

E poate o postare prea lungă și poate nu mulți vor ajunge până la final. Eu am ajuns aici și-mi dau seama că de blogul ăsta se leagă o latură a vieții mele. Mulțumesc celor care m-au încurajat să scriu, celor care mi-au dat feedback înainte să fac postările publice, celor care și-au spus părerea în comentarii și celor care mi-au vizitat blogul!

În drum spre o nouă zi

Mă chinuie de mult gândul ăsta. Vreau să-l strig în gura mare pentru că vreau să aflu câți dintre oameni îmi împărtășesc gândul. Cei care folosesc mijlocul de transport în comun știu foarte bine despre ce vorbesc.
Sunt stresată când merg cu autobuzul. Pentru că dacă am ocazia de a sta pe scaun, până să ajung la destinație, trebuie să mă uit în jurul meu, cu frică, să văd dacă vreun bătrân vrea să-mi sară în cap pe motivul că tineretul din ziua de azi e nerespectuos și nu vrea să îți cedeze scaunul. Am pățit asta de prea multe ori.
Mi-am încasat-o de la o babă pentru că stăteam în picioare, spânzurată de bara de sus (la 1 metru jumate al meu am noroc dacă ajung să mă țin cu vârful degetelor) și pentru că îi atingeam picioarele cu o sacoșă pe care o țineam în cealaltă mână. Baba care avea prea multă energie ca să urle la mine se plângea că îi amorțiseră picioarele din cauza mea.
Zilele trecute stăteam în picioare lângă o altă babă. O vedeam doar cu coada ochiului dar simțeam că mă privește cu răutate. Cu o iuțeală neobișnuită pentru vârsta ei, baba întinde mâna după o altă babă, mult mai departe de mine și îi spune să vină repede să se așeze în locul ei pentru că „Tineretul ăsta repede se mai grăbește să fure scaunul”. Am simțit pe loc că îmi clocotește sângele în vene și nu mă gândeam decât la cum aș putea să o îmbrâncesc mai tare la coborâre, în speranța că în felul ăsta aș putea să îmi potolesc mânia. M-am gândit atunci la Dexter, la ce simte el înainte să ucidă pe cineva, la cum privirea îi este invadată de valuri de sânge, iar gândul ăsta m-a făcut să râd în gând. Nu îmi venea să cred că o astfel de întâmplare, un astfel de om, poate să mă facă să mă gândesc la astfel de lucruri. Am ales totuși să mă răzbun aici, pe terenul meu, cu armele mele, în felul meu mai puțin violent.
Nu sunt o persoană agresivă și știu ce înseamnă respectul. Știu să respect oamenii pentru ceea ce sunt, fac sau au. Respect bătrânii pentru simplul lor fel de a fi dar îi disprețuiesc de îndată ce aflu ce gândesc și cum se comportă față de celelalte generații. Deși știu că toată lumea face asta, urăsc să fiu pusă în aceeași oală cu alte tipuri de oameni, înainte de a arăta că am ceva diferit. Iubesc oamenii dar la fel de repede pot să îi și ignor.
Uneori, dimineața, urc în autobuzul gol, mă așez la geam și privesc, egoist, în gol, evitând să îmi întâlnesc privirea cu a altor oameni. Pentru că dimineața am nevoie să mă încarc de energie pozitivă pentru o nouă zi și pentru că nu am nevoie să dau peste oameni răutăcioși.
Într-o dimineață o femeie s-a ridicat de lângă mine, mi-a zâmbit și mi-a urat să am o zi frumoasă. Iar ziua a fost frumoasă pentru că am constatat, cu mirare, că mai cresc și flori printre ciulini.

Toamnă bacoviană

Într-o zi mi-am adus aminte ca frunzele sunt arămii. Și am început să le caut cu privirea. Prin ceața de afară și ceața minții mele, le-am zărit, căzute....dar colorate și crețe.
Mi-am dat seama atunci că e toamnă...nu doar frig și ploi și ceață. E toamna aia în care învățătoarea ne cerea să culegem frunze cât mai colorate și mai crețe pe care să le personificăm la ora de desen. E toamna în care învățăm din nou să iubim soarele. Când ploaia scoate la iveală amărăciunea din suflet. Când frigul de afară ne face să ne gândim la căldura din suflet.
Nu-mi place toamna decât atunci când frunzele arămii strălucesc în lumina unui soare slab. Ploaia mă apasă iar ceața nu mă lasă să văd mai departe...mai departe de visele mele. Singurul fel în care cred că mă pot bucura de toamnă este statul pe o bancă, în mijlocul unui lac din mijlocul unei păduri colorate, aruncată în mijlocul soarelui. În felul asta nu m-aș mai simți însingurată. Nu aș mai simți toamna. Aș simți doar că fac parte dintr-un tablou înrămat.
Toamna e un anotimp de tranziție. O trecere de la lene la rutină. Un pas de la o căldură putrezicioasă la un frig dezinfectant. O schimbare. Un pas de trecut. De multe ori privesc toamna ca pe un obstacol de trecut...un obstacol la limita dintre depresie și încurajare. În zilele când pot vedea mai sus mă simt o norocoasă. Pentru că toamna nu e la fel în fiecare zi. La fel și sentimentele mele. Mă surprind fericită în zilele când nu am nici un motiv concret și apoi incapabilă de a mă bucura de un lucru bun.
Ma lupt cu mine precum luptă soarele cu ceața groasă în zilele de toamnă. Când el câștigă, simt și eu că pot...