Fiecare cu cerul lui

Lumea are nevoie de povesti. Fara nici o limita de varsta.
O poveste, prin incredibilul ei, prin forta si talcul ei are puterea de a ne convinge de veridicitatea ei la fel cum ar face-o o intamplare care ni se petrece noua.
Avem nevoie sa credem in povesti pentru ca avem nevoie sa invatam de la altii. Copilul isi creaza universul de zane si de monstri ascultand povesti incredibile, povesti de care uneori adultii sunt prea plictisiti sa isi mai aduca aminte. Dar povestile acestea reprezinta de fapt primul contact al copilului cu lumea, cu lumea binelui si a raului, cu lupta, cu viata. Hiperbolele au grija ca povestea sa fie interiorizata.
Cu cat inaintam in varsta, povestile capata alte intelesuri. Povesti specifice anumitor situatii, povesti incifrate, povesti filosofice, povesti nascute uneori din dorinta noastra de a evada din cotidian. Ce e interesant e ca daca citim o colectie de povesti, o carte de genul Decameronului lui Boccaccio sau alte astfel de carti, de fiecare data vom tine minte numai povestile care sunt asemanatoare situatiilor prin care am trecut noi sau din care putem desprinde o invatatura potrivita pentru starea noastra din acel moment. Si asta pentru ca avem nevoie sa stim ca a mai fost cineva in situatia noastra la un moment dat (lucru care pe de o parte ne arata ca nu suntem singurii din univers care traim astfel de experiente si pe de alta parte ca se poate trece peste acel hop, ba chiar ca se poate trage si o invatatura zdravana din asta).
Vorbesc despre povesti pentru ca momentan citesc si eu povesti...cu tâlc: ``Cercul mincinosilor``, de Jean-Claude Carriere. Este de fapt vorba despre o colectie de povesti filosofice adunate din lumea intreaga, povesti uneori amuzante dar pline de invatatura. Povestile acestea sunt extraordinare pentru ca raman nemuritoare prin universalitatea lor.
Pentru a stârni interesul vostru am selectat cateva istorioare care mi-au ramas in minte (trebuie sa recunosc ca mi-a fost destul de greu sa fac selectia):

``Un sculptor a primit un bloc de piatra si s-a apucat de indata de lucru. In cateva luni a sculptat un cal.
Un copil care-l privise lucrand l-a intrebat: De unde ai stiut ca era un cal inauntru?``

``Nastratin Hogea si-a pierdut magarul si a dat de veste in tot orasul ca va darui animalul celui care il va gasi, impreuna cu samarul si capastrul.
Si cum lumea se mira ca fagaduieste magarul celui care avea sa i-l aduca, neavand deci nici un castig, Nastratin a raspuns: Nu va ganditi deloc la bucuria pe care o simti cand gasesti un lucru pe care l-ai pierdut?``

``Un om mergea incet prin ploaie.
Un trecator grabit l-a intrebat: De ce nu mergi mai iute?
- Pentru ca ploua si in fata mea, a raspuns omul.``

`` O poveste turceasca spune ca a fost o data o vrabiuta care, atunci cand tunetul vestea furtuna, se culca pe pamant si-si ridica piciorusele spre cer.
- De ce faci asta? a intrebat-o vulpea.
- Ca sa ocrotesc pamantul, care adaposteste atatea vietuitoare! a raspuns vrabiuta. Iti dai seama ce s-ar intampla daca s-ar prabusi cerul? Asa ca ridic picioarele ca sa-l sprijin.
- Si crezi ca ai sa poti sa sprijini cerul asta urias cu piciorusele tale prapadite?
- Fiecare cu cerul lui, a spus vrabiuta. Vezi-ti de drum proasto, nu pricepi nimic.``

Si pentru ca fiecare e cu cerul lui, admit ideea ca povestile acestea mi s-au parut incredibile doar mie si ca voi puteti gasi altele mult mai interesante. Cititi cartea! Este destul cer pentru toata lumea!