Din ciclul ``estetica urâtului``

Uneori, când mi se desfundă nasul, simt că viața chiar există și că toți atomii se mișcă spre ceva. După ce mi se înfundă urechile și nasul mi se pare că lumea se oprește undeva, amorțită, sub un troian de zăpadă. Și astfel am ajuns să prețuiesc la maxim puținele momente în care pot să respir...mai ușor.
Nu vreau să vorbesc despre o răceală cu care mă lupt de ceva vreme (nici eu nu mai știu de când pentru că timpul a stat de atunci) și care cred că este cunoscută multor oameni. Vreau să pornesc de la ea și să spun că răceala asta m-a dus cu gândul la puținele lucruri care ne pot face fericiți. Eu de exemplu ma simt fericită când mă trezesc dimineața și pot să respir, mă simt fericită atunci când nu mă doare prea tare capul și ochii și îmi pare tare bine când văd că a trecut o oră și nu am tușit deloc. Și fac asta pentru că am învățat să apreciez banalități cu care eram mult prea obișnuită.
Poate că ăsta e rostul unei boli...Să ne facă să ne aducem aminte că dispunem de anumite părți ale corpului nostru, care atunci când se simt neglijate, își fac cunoscută prezența în modul lor specific...
Răceala asta îmi aduce aminte de un film pe care l-am văzut acum ceva vreme: Perfect sense. Filmul ăsta ne arată cum este să îți pierzi simțurile, unul câte unul...până când...continuarea nu o spun pentru că vreau să las și pe alții să aștepte finalul...
După ce am să mă fac mai bine vreau să respir cu toți plămânii aerul ăsta curat de iarnă pentru că știu că în curând, o dată cu aerul cald și parfumat de primăvară vom respira și praful și noxele de la mașinile care ne înconjoară.