În drum spre o nouă zi

Mă chinuie de mult gândul ăsta. Vreau să-l strig în gura mare pentru că vreau să aflu câți dintre oameni îmi împărtășesc gândul. Cei care folosesc mijlocul de transport în comun știu foarte bine despre ce vorbesc.
Sunt stresată când merg cu autobuzul. Pentru că dacă am ocazia de a sta pe scaun, până să ajung la destinație, trebuie să mă uit în jurul meu, cu frică, să văd dacă vreun bătrân vrea să-mi sară în cap pe motivul că tineretul din ziua de azi e nerespectuos și nu vrea să îți cedeze scaunul. Am pățit asta de prea multe ori.
Mi-am încasat-o de la o babă pentru că stăteam în picioare, spânzurată de bara de sus (la 1 metru jumate al meu am noroc dacă ajung să mă țin cu vârful degetelor) și pentru că îi atingeam picioarele cu o sacoșă pe care o țineam în cealaltă mână. Baba care avea prea multă energie ca să urle la mine se plângea că îi amorțiseră picioarele din cauza mea.
Zilele trecute stăteam în picioare lângă o altă babă. O vedeam doar cu coada ochiului dar simțeam că mă privește cu răutate. Cu o iuțeală neobișnuită pentru vârsta ei, baba întinde mâna după o altă babă, mult mai departe de mine și îi spune să vină repede să se așeze în locul ei pentru că „Tineretul ăsta repede se mai grăbește să fure scaunul”. Am simțit pe loc că îmi clocotește sângele în vene și nu mă gândeam decât la cum aș putea să o îmbrâncesc mai tare la coborâre, în speranța că în felul ăsta aș putea să îmi potolesc mânia. M-am gândit atunci la Dexter, la ce simte el înainte să ucidă pe cineva, la cum privirea îi este invadată de valuri de sânge, iar gândul ăsta m-a făcut să râd în gând. Nu îmi venea să cred că o astfel de întâmplare, un astfel de om, poate să mă facă să mă gândesc la astfel de lucruri. Am ales totuși să mă răzbun aici, pe terenul meu, cu armele mele, în felul meu mai puțin violent.
Nu sunt o persoană agresivă și știu ce înseamnă respectul. Știu să respect oamenii pentru ceea ce sunt, fac sau au. Respect bătrânii pentru simplul lor fel de a fi dar îi disprețuiesc de îndată ce aflu ce gândesc și cum se comportă față de celelalte generații. Deși știu că toată lumea face asta, urăsc să fiu pusă în aceeași oală cu alte tipuri de oameni, înainte de a arăta că am ceva diferit. Iubesc oamenii dar la fel de repede pot să îi și ignor.
Uneori, dimineața, urc în autobuzul gol, mă așez la geam și privesc, egoist, în gol, evitând să îmi întâlnesc privirea cu a altor oameni. Pentru că dimineața am nevoie să mă încarc de energie pozitivă pentru o nouă zi și pentru că nu am nevoie să dau peste oameni răutăcioși.
Într-o dimineață o femeie s-a ridicat de lângă mine, mi-a zâmbit și mi-a urat să am o zi frumoasă. Iar ziua a fost frumoasă pentru că am constatat, cu mirare, că mai cresc și flori printre ciulini.

Toamnă bacoviană

Într-o zi mi-am adus aminte ca frunzele sunt arămii. Și am început să le caut cu privirea. Prin ceața de afară și ceața minții mele, le-am zărit, căzute....dar colorate și crețe.
Mi-am dat seama atunci că e toamnă...nu doar frig și ploi și ceață. E toamna aia în care învățătoarea ne cerea să culegem frunze cât mai colorate și mai crețe pe care să le personificăm la ora de desen. E toamna în care învățăm din nou să iubim soarele. Când ploaia scoate la iveală amărăciunea din suflet. Când frigul de afară ne face să ne gândim la căldura din suflet.
Nu-mi place toamna decât atunci când frunzele arămii strălucesc în lumina unui soare slab. Ploaia mă apasă iar ceața nu mă lasă să văd mai departe...mai departe de visele mele. Singurul fel în care cred că mă pot bucura de toamnă este statul pe o bancă, în mijlocul unui lac din mijlocul unei păduri colorate, aruncată în mijlocul soarelui. În felul asta nu m-aș mai simți însingurată. Nu aș mai simți toamna. Aș simți doar că fac parte dintr-un tablou înrămat.
Toamna e un anotimp de tranziție. O trecere de la lene la rutină. Un pas de la o căldură putrezicioasă la un frig dezinfectant. O schimbare. Un pas de trecut. De multe ori privesc toamna ca pe un obstacol de trecut...un obstacol la limita dintre depresie și încurajare. În zilele când pot vedea mai sus mă simt o norocoasă. Pentru că toamna nu e la fel în fiecare zi. La fel și sentimentele mele. Mă surprind fericită în zilele când nu am nici un motiv concret și apoi incapabilă de a mă bucura de un lucru bun.
Ma lupt cu mine precum luptă soarele cu ceața groasă în zilele de toamnă. Când el câștigă, simt și eu că pot...

Merita sa gresim?

Dintre toate greselile pe care le putem face, cred ca cel mai greu de recunoscut este greseala fata de noi insine. Gresim fata de noi in fiecare secunda in care ne taiem sansa de a deschide o usa spre mai bine, de fiecare data cand nu ne dam voie sa visam si sa ne dorim lucruri mai bune pentru noi. Gresim de fiecare data cand ne indoim de potentialul nostru.

Cred ca inainte de a ne lasa doborati de orice problema am avea, ar trebui sa ne intrebam: MERITA? Merita sa ne lasam descurajati de o buturuga mica, merita sa ne oprim inainte de a incerca, merita sa lasam sa treaca ocaziile pe langa noi in timp ce suntem prinsi in problema? Merita sa amanam fericirea noastra pentru mai tarziu?

Pentru fiecare esec al meu, pentru fiecare cazatura, eu am fost de vina. Nu ceilalti, nu mediul, nu situatia. Doar eu, pentru ca nu am avut curajul sa merg mai departe. Pentru ca m-am lasat orbita si nu am lasat inspiratia sa imi arate si alte usi la care sa pot bate; pentru ca nu am stiut sa invat din celelalte lectii primite.

Greselile cele mai mari sunt fata de noi insine si sunt cel mai greu de iertat.

Insa greselile fata de noi insine sunt si cele care trebuie sa ne impiedice sa mai gresim o data...Greselile trebuie sa ne ridice un semnal de alarma de fiecare data cand am vrea sa renuntam. Greselile trebuie sa ne arate ca nimic, niciodata, nu trebuie sa ne mai faca vreodata dusmani cu noi insine.

De gresit...gresim cu totii. Intrebarea este: Ce am invatat eu din greseala asta?