Ganduri despre "Fetita care se juca de-a Dumnezeu"

          Urmaresc cartile lui Dan Lungu de cand mi-a fost profesor si mai ales de cand am citit "Cum sa uiti o femeie". Cand te lansezi in lectura cartilor lui, timpul se opreste, personajele lui devin prietenii tai. Limbajul familiar te transforma intr-un actor pe scena lui. Universul cartilor sale este marcat puternic de amintirea perioadei comuniste, detalii stiute si nestiute ce reies din pielea personajelor in situatii din cele mai diverse.

          "Fetita care se juca de-a Dumnezeu" este urmarea acestei perioade. Autorul exploreaza teme precum emigratia temporara, copilaria, reconfigurarea identitatii, relatiile de cuplu, conflictul intre generatii, totul in contextul schimbarilor aparute in Romania post-decembrista. Nu cred ca e nevoie sa vorbesc despre firul intamplarilor. S-au scris deja destul de multe recenzii pe tema asta. Finalul e neasteptat si tulburator. Inca o dovada a faptului ca personajele lui Dan Lungu sunt vii si reale. 

         Temele abordate sunt teme de actualitate. Am auzit cu totii despre "spanioli si italieni", despre capsunari si femeile care sterg batranii la fund si cred ca avem cu totii deja o parere despre asta. De altfel, cartea reuseste sa surprinda foarte bine acest aspect. Copiii care au suferit din privinta asta sunt adultii de astazi. I-am vazut la televizor cu ani in urma, ar mai trebui sa vedem pe viitor cum au ajuns ei sa isi construiasca viata. Stim cu totii ca plecarea unuia dintre parteneri aduce de cele mai multe ori la separarea cuplului si mai ales, ca generatia bunicilor este cea prinsa intre ciocan si nicovala, intre dorul de copiii lor, nevoia de a se ocupa de educatia nepotilor si rolul de mediator atunci cand cuplul se destrama.

            Toate astea le stim deja. 

            Unde gasim asadar farmecul in cartea lui Dan Lungu?

           In primul rand, in faptul ca el reuseste sa explice fenomene sociologice actuale intr-o maniera umana si simpla. Fara sa ne dam seama, autorul ne conduce intr-o analiza calitativa a fenomenelor petrecute in Romania post-comunista, insa fara concluzii si fara recomandari. Finalul cartii mai ales indeamna cititorul sa porneasca pe teren si sa descopere care sunt consecintele faptelor prezentate peste ani si ani.

           In al doilea rand, romanul se prezinta ca un puzzle pentru care ne lipseste imaginea finala. Gasim toate piesele, le unim incetul cu incetul dar nu stim ce trebuie sa iasa in final. Cu atat mai mult, finalul ramane in continuare un mister.

            In al treilea rand, personajele lui Dan Lungu sunt foarte concentrate pe introspectie, de la cel mai mic pana la cel mai mare. Prin amintiri, reflectii si imaginatie descoperim personaje cu o viata interioara foarte activa. Chiar daca actiunea se petrece in timp, nu asistam la o evolutie ci la o clarificare. As putea spune chiar ca putem vorbi despre o "Miorita" in proza. 

             Reflectia batranului Cosoi cum ca "in viata nu inving cei care fac alegerea cea mai buna, ci cei care o evita pe cea mai proasta" m-a pus mult pe ganduri. Adica pentru o viata buna trebuie sa eviti greutatile sau sa le escaladezi? Ce te poate face sa spui asta? Poate faptul de a vedea ca sunt altii care reusesc fara prea mult efort in timp ce tu te zbati fara un rezultat concret. Pentru asta cred ca trebuie sa incetam sa aratam oamenii care au succes fara sa fi muncit asiduu. Pentru "fetita care se juca de-a Dumnezeu" era usor sa porunceasca oamenilor si tuturor vietuitoarelor ce trebuie sa faca. Cel mai greu era sa porunceasca mamei ei sa se intoarca.

             In cele din urma, concluzia Raditei atrage atentia asupra faptului ca ajungem sa ii uitam repede pe cei dragi. Nimeni nu mai vorbeste de intoarcerea mamei caci fiecare si-a urmat cursul vietii. La inceput e dorul, apoi e obisnuinta, apoi e uitarea, asa cum ajungem sa traim moartea cuiva drag.

             Toate astea si nu numai fac din romanul lui Dan Lungu inca un roman de exceptie. Unul care merita citit, descoperit si meditat.

Căutând corola de minuni a lumii

De câteva zile vreau sa scriu. Sa scriu cum o făceam cândva, despre toate si despre nimic. De fiecare data ma regăsesc însă intr-o stare de vid indelectual. Nici o idee care circula, nici un cuvânt care iese, doar o dorinta in sufletul meu. Văzând asta am încercat sa meditez. Adică, contrar a ceea ce am crede, sa imi golesc mintea de idei, sa nu ma gândesc la nimic si sa trăiesc prezentul. Am renunțat repede căci ideile ma năpădeau fix in momentul acela..
Apoi m-am întrebat de ce? De ce nu mai pot face ca atunci când ma așezam in fata foii iar cuvintele ieșeau singure? De ce nu mai am idei? De ce mai vreau sa scriu?
Poate ca nu mai am ce spune. Poate ca nimic nu mi se mai pare interesant. Poate ca mi-e teama sa nu fiu ridicula. Poate ma tem sa nu spun prea mult....
Dupa ani de zile in care am căutat sa îmi fac un rost in viața, astăzi pot spune ca am ajuns sa trăiesc rutina oamenilor din toate timpurile... Cel puțin așa o numesc eu. Ma trezesc dimineața, beau cafeaua, ma pregătesc pentru munca, plec la munca, 40 de minute in mașina in care nu am timp sa ma gândesc la mine pentru ca traficul e ca un spectacol, 8 ore la munca in fata calculatorului, alte 40 de minute in mașina, ajung acasă, fac de mâncare, el ajunge, vorbim un pic, mâncam, câteva minute in fata televizorului apoi fixez deșteptătorul pentru a doua zi apoi somn. A doua zi la fel, a treia, a patra si tot așa pana vineri. Vineri seara sunt bucuroasa ca săptămâna s-a terminat. De parcă singura mea plăcere e sa văd ca săptămânile trec. De parca asta ar fi singurul meu scop in viața... De parca as trai pentru Weekend. Si culmea, Weekend-ul trece așa de repede încât dintr-o data ma trezesc duminica seara, pregătindu-mi prânzul pentru a doua zi, gândindu-ma la săptămâna care va incepe.
Nu sunt nefericita când spun toate astea. Din contra, îmi dau seama ca îmi place, ca poate pentru mine e o dovada a maturitatii, o dovada ca am reușit sa fac ceva in viața..
Un singur lucru mi-as dori..  Oameni care sa ma provoace intelectual. Oameni care își pun întrebări, oameni care vor sa caute ceva in spatele oricărui lucru.. Din când in când dau peste oameni din ăștia. De îndată ce ii miros un pic încep sa le storc ideile, sa ii întreb câte in luna si in stele si încerc sa opresc timpul... Mi-am dat seama ca aici, oamenii care sunt mai spirituali, mai dubitativi, caută tot timpul sa își videze mintea, sa scape de idei. Sunt genul de oameni care pleacă sa facă turul lumii cu un rucsac in spate, cu un ghid de conversatie si cu puțini bani in buzunare. Oameni care nu își fac griji pentru nimic, nici unde vor dormi nici ce vor mânca, oameni care vor sa "nu strivească corola de minuni a lumii" ci sa o contemple. De aia poate ca nu-i găsesc aici..  Pentru ca sunt plecați deja...
Toate astea mi-ar explica de ce nu am idei, de ce nu mai știu despre ce sa scriu. Pentru ca in cotidianul meu nu găsesc nimic despre care as putea sa scriu... Iar când vreau sa o fac, nu mai am cuvintele. Pentru ca cuvintele sunt ca un mușchi care trebuie antrenat tot timpul. O data ce ai pierdut antrenamentul te trezești cu dureri musculare însă cu o dorința de a reveni pe scena.
Romanul e totuși filosof....o știm de la cioban. Câteodată când oamenii îmi cer sfaturi le dau exemple din sfaturile mamei.. Ei îmi spun ca mama are dreptate, eu știu ca ea e filosof. De asta as vrea ca pentru ea sa scriu. Ea nu știe pe unde îmi fuge mintea dar eu știu ca totul e din cauza ei....

Am recitit de curând "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" si m-am lăsat purtată de val. Imi aduc aminte de ziua când am comentat-o la ora de română in liceu, imi aduc aminte ca eram refractara la genul acesta de poezie si ca mi-a luat ceva timp sa o înțeleg. Acum imi dau seama ca imi lipsesc oameni de genul lui Lucian Blaga. Căci si eu "iubesc si flori si ochi si buze si morminte".

Descoperind oceanul

Am asteptat momentul acesta ca un copil. L-am dorit dar nu mi l-am imaginat; pentru ca imi place sa ma las surprinsa.
Ca o comoara ascunsa in mijlocul unei paduri de pini maritimi, oceanul saruta in fiecare zi nisipul fin. Doar mie mi-a facut inima sa tresara. L-am auzit de departe. Un vuiet colosal, strain de vuietul orasului. Nici macar pescarusii nu indrazneau sa scoata un strigat. De indata ce am trecut de digul de nisip, un covor imens de apa mi se rostogolea la picioare.Oceanul era acolo. Toate descrierile din carti nu mai insemnau nimic, toti cei care l-au vazut deja nu ma mai interesau. Plamanii mi s-au umplut de aer sarat, parul se plimba in bataia vantului, ochii cautau orizontul departe iar inima imi batea foarte puternic. Oceanul era acolo, cu valurile lui enorme, cu nisipul fin si cu scoicile aruncate la mal. Valuri inspumate ce se rostogolesc fara incetare.
As putea sa il privesc ore intregi. Nici un val nu seamana cu celelalte. Apa danseaza si nisipul o data cu ea. Pe mal, il simti cum inainteaza. E ca si cum oceanul ar incerca sa te prinda.
Valurile sunt doar la tarm. In larg e ca o panza in bataia vantului. La apus, soarele aluneca usor in apa, incetul cu incetul, ca intr-o mare de smoala.
Noaptea  e placut si infiorator. Nu zaresti decat linii albe ce se rostogolesc in intuneric, linii ce se sparg si reincep. Ti se pare ca sunt departe. Insa oceanul cu totul e departe. Se retrage pe sute de metri lasand in urma nisip fin, obosit de curenti. Vuietul e si mai mare. Ca o voce care te striga, care vrea sa isi spuna povestea.
Privind oceanul timpul se scurge precum nisipul dintr-o clepsidra. Esti incantat la inceput iar la final esti trist pentru ca s-a terminat.
Oceanul e un domn care impune respect. Esti minuscul in fata lui iar tot ce poti face este sa il admiri.

Ganduri despre iubire aruncate pe tastele greoaie ale unei masini de scris

Si pana la urma, ce e dragostea?
Vad din ce in ce mai multe articole in care oameni care cred ca au descoperit elixirul relatiei perfecte, se dau inteligenti ca ei au aflat ca femeia este o zeita pe care o atingi numai cu iubire si ca barbatul e langa ea pentru a o completa. E plin internetul de "vorbe de duh" despre iubire.
De ce scriitorii, compozitorii si toti cei care au proclamat dragostea, nu au reusit sa aiba o viata linistita de cuplu alaturi de cel iubit? Pentru ca realitatea nu a coincis niciodata cu modelul de iubire pe care il visau. Pentru ca in carti totul era idilic si pentru ca in realitate cotidianul stirbeste dragostea. Pentru ca o relatie inseamna o lupta continua contra rutinei, contra racirii sentimentelor.
Cateodata cred ca dragostea nu e decat un mod de a ne iubi pe noi insine. Cerem multe de la cel de langa noi pentru ca vrem sa ne fie noua bine, pentru ca ni se pare normal ca sub pretextul iubirii trebuie sa il epuizam de energie pe cel iubit, trebuie sa visam mai mult si mai multe, pentru ca asa am vazut in filme. Si daca nu reusim, asa cum zice vorba, sa iubim in mod egal, cine castiga si cine pierde? Cel care iubeste mai putin si sufera mai putin sau cel care iubeste mai mult, traieste mai intens si sufera mai mult?
Cand stii ca ai iubit cel mai mult o persoana? Cand o pierzi? Cand ai descoperit o alta persoana? Cand nu reusesti sa gasesti pe altcineva? Cand o iubire trecuta e atat de indepartata incat ni se pare ca era perfecta?
"Si daca dragoste nu e, nimic nu e". Si acolo unde e dragoste ce e? Totul sau nimic...
Intr-o discutie cu un amic, vorbind despre un cuplu de prieteni, intreb ce parere are despre noua partenera. Raspuns: cu ea, nu putea urca prea sus.
Adica intr-o relatie trebuie sa fie cel putin unul care sa aspire la mai mult. Trebuie sa fie cel putin unul care sa vrea mai mult pentru el si pentru celalalt.
Citeam un articol azi dimineata, in care un psiholog de cuplu zicea ca, in Romania, in acest moment, asistam la o febra a divorturilor. O fi pentru ca oamenii incep sa isi doreasca mai mult? O fi din cauza ca oamenii renunta la lupta mai usor? O fi din cauza ca dictonul "taci si inghite" nu mai este valabil? Pe de alta parte, de ce nu divorta lumea inainte? Pentru ca se temeau de gura satului si pentru ca nu stiau incotro s-o apuce dupa aia, pentru ca nu stiau ce e ala divort, pentru ca familia era sfanta cu batai cu tot.
Acelasi psiholog spunea ca acelasi fenomen al divorturilor a fost prezent si in America, cu 30 de ani in urma, dar ca azi, ca urmare a revalorizarii familiei, oamenii incep dialogul inainte de a merge in fata judecatorului.
In orice caz, asa cum azi incepem sa cautam sosetele de lana ale bunicii si cuptorul cald cu placinte, asa cred ca ne vom intoarce si la esenta cuplului si a familiei si probabil si rata divorturilor se va calma.

Adulterul lui Paulo Coelho

                Ce-i drept, niciodată  nu am fost fanatică cu cărțile. Adică nu m-am înghesuit niciodată să fiu prima care cumpără cutare carte sau cutare autor. Însă de câteva zile, bombardată de pozele lui de pe Facebook cu cititori si cartea lui, mă cam rodea curiozitatea să citesc ultima carte a lui Coelho – Adulterul.

                Nu l-am găsit în librărie ci într-un supermarchet. L-am luat fără să îl răsfoiesc măcar si m-am grăbit să merg acasă pentru a rămâne doar eu cu el. Ieri i-am dedicat toata ziua mea liberă pentru a o descoperi pe Linda. O femeie ce avea lumea la picioare si cu toate astea era în pragul disperării. Pentru că oamenilor nu le ajunge totul, pentru că vor întotdeauna mai mult. Cartea face o trimitere subtilă la alchimist și la cele unsprezece minute care m-au adus să îl cunosc pe Coelho. E o combinație de idei care analizează viața de cuplu și societatea elvețiană în complexitatea și simplitatea lor. O carte ușoară dar care îți deschide multe porți de gândire...dacă ești în căutare de așa ceva.

                Cineva m-a întrebat dac îmi aduc aminte de toate cărțile pe care le-am citit. Am răspuns că nu-mi aduc aminte în totalitate însă am reținut idei...apoi fragmente scrise în caiete uitate. Din cartea lui Coelho, printre altele, mi-a rămas în minte o discuție dintre personajul principal și un șaman cubanez despre infidelitate. Cel din urmă susține că atât femeile cât și bărbații simt aceeași dorință de a înșela însă bărbatul este cel care trece la act cel mai des pentru că dăinuie în el nevoia de a procrea, întocmai ca la începuturile omenirii. Argumentul este simplu : „Ați remarcat că oamenilor le este frică mai mult de păianjeni și șerpi decât de automobile, cu toate că accidentele rutiere ucid cei mai mulți oameni?Toate astea pentru că spiritul nostru este încă ancorat în timpul peșterilor, când șerpii și păianjenii ucideau.”

                Interesant punct de vedere.

Trecut, prezent si viitor

        Lucrez la o casa pentru batrani  nu foarte batrani. Adica niste oameni abia iesiti la pensie care au bani si care s-au saturat de casa lor. E ca un hotel unde le sta tot timpul cineva la dispozitie iar ei isi pot vedea linistiti de sfarsitul zilelor.
        E o atmosfera calduroasa in acest hotel iar oamenii sunt simpatici. Fiecare isi duce in spate o poveste pe care nu stii cum sa o scoti la lumina. Pentru ca ti-e frica sa nu rascoleasca, cu ea, alte povesti triste. Intr-o zi am gasit o batranica, in apartamentul ei, cum sorta un teanc de poze. I-am spus ca probabil ii face placere sa rememoreze clipele. Mi-a raspuns ca jumatate dintre cei din poze sunt morti deja...
        Sunt oameni care nu mai au pe nimeni in viata lor, oameni ai caror copii, soti si frati au murit toti la scurt timp unul dupa altul. Nici nu stii ce sa vorbesti cu ei ca sa nu ii vezi ca incep sa planga in fata ta. Apoi, sunt oameni ai caror copii vin in fiecare zi sa ii vada. Sa le aduca micul dejun in camera, sa ii vada tarziu in noapte, sa joace carti cu ei, sa profite cat mai mult de parintii lor. Insa la sfarsit, avem si oameni parasiti, ai caror familie suntem noi, angajatii. Oameni lasati aici cu forta de catre copiii lor, copii care vin doar cand parintele lor a murit, copii care n-au mai dat o veste de ani buni, parinti care se agata de orice pentru a umple golul.
        Stand toata ziua printre ei mi-am dat seama ca batranetea nu face decat sa accentueze calitatile si defectele. O femeie care a fost contabila toata viata ei, noteaza in fiecare zi, pe orice bucata de hartie pe care o gaseste, tot ce a facut in timpul zilei, cu ore precise. E o femeie care nu iese niciodata din apartamentul ei. Pe hartiile ei gasesti la ce ora au iesit vecinii ei afara, ce a vazut la televizor, cat a durat emisiunea, cate bucati de carne si cati cartofi prajiti a avut in farfurie. Un fost director supravegheaza tot ce misca si stie sa strige cel mai tare cand e ceva ce nu ii convine, chiar daca nu il priveste. O sotie de ambasador ramane tot timpul eleganta, stilata si stie cum sa iti vorbeasca.O pianista scoate sunete dumnezeiesti chiar daca pianul este neacordat.
         Intr-o zi, pe cand eram in deplasare la un hotel de acelasi tip, insa in alt oras, am aflat ca acolo era gazduit un roman, fost soldat in armata franceza. Am zis imediat ca trebuie sa ii vorbesc. L-am gasit la masa, imbracat cu un costum impecabil de militar. I-am zis "Buna ziua" iar ochii lui s-au luminat de indata. Ajuns acum la 93 de ani, dupa 70 de ani de viata in Franta, cineva ii vorbea in romana. Era emotionat iar eu asemeni. Isi gasea cu greu cuvintele, m-a intrebat despre Romania si despre cum am ajuns eu acolo. Ultima data cand fusese in tara era prin anii '70 iar impresiile ii erau amare. Copiii lui isi gasisera rostul in Franta. Mi-a cerut sa il mai vizitez din cand in cand pentru ca i-a facut placere. I-am promis ca voi incerca sa revin.
        Cum se zicea la un post de televiziune iesean, in acest hotel " in fiecare zi e un nou inceput ". Aceiasi oameni, aceleasi fete, acelasi loc, acelasi ritm in fiecare zi, insa nu stii niciodata ce revelatii ti se vor face pe parcursul zilei.
      
       

Cuvinte despre un cer albastru

Stau in fata calculatorului si vreau sa scriu. Nu stiu despre ce, nu stiu cum, dar simt nevoia de a-mi stoarce creierul de idei. Pentru ca am multe si pentru ca mi-e dor sa dezbat.
Prinsa in cotidian si in efortul de a ma exprima cat mai bine in franceza, am uitat sa mai dezvolt cuvinte. Practicarea unei limbi straine seamana cu caietul de vocabular pe care il aveam la scoala. In fiecare zi scrii cuvinte noi, de unele iti aduci aminte, de altele nu. Apoi totul se rezuma intr-o exprimare in care folosesti tot timpul aceleasi cuvinte.
Mie imi plac cuvintele. Stiu ca au o mare forta asupra noastra, stiu ca pot exprima stari, idei, sentimente, fapte... cate si mai cate. De aceea mi-a placut dintotdeauna sa ma joc cu ele.
Blogul acesta a insemnat pentru mine tapetul pe care mi-am expus ideile, cu cuvinte adunate din carti, din discutii, din parerile altora...din vocabularul meu. Opiniile celorlalti mi-au dat incredere ca nu scriu degeaba, ca pot sa imi argumentez parerile dar si ca am o buna pista pentru a evolua. Din acest motiv, cat am fost studenta am continuat sa scriu. Imi aduc aminte ca de multe ori umblam hai-hui o zi intreaga prin Iasi si seara ma apucam sa scriu despre ce am vazut sau despre ce am discutat cu altii. Apoi asteptam sa vad ce feed-back primesc de la cei care ma citeau, daca m-am exprimat bine sau daca am fost destul de clara in ceea ce spuneam. Am adorat anii de studentie in care imi stimulam intelectul in fiecare zi pentru a evolua, pentru a afla cat mai multe, pentru a dezvolta si mai multe.
De cand sunt in Franta am fost provocata in fiecare zi sa imi imbogatesc vocabularul. Sa scriu in el cat mai multe cuvinte si apoi sa le si retin. Aici nu aveam o constrangere din partea invatatoarei care ne verifica daca am invatat, aici constrangerea mi-am impus-o eu. Pentru ca stiu ca daca nu am destule cuvinte, nu pot sa ma exprim, nu pot spune ce imi trece prin minte. Stiu ca daca nu am destule cuvinte nu pot decat sa ascult si sa imi pastrez ideile pentru mine.
De asta in ultima vreme am uitat sa scriu. Nu-mi lipsesc cuvintele...poate ca-mi lipseste ordinea. Am un haos in idei, un amalgam de lumi ce vorbesc in mintea mea, un vocabular amestecat si o teama ca poate nu mai este nimeni sa ma asculte.
M-am inconjurat de carti pe care nu am timp sau nu am rabdare sa le citesc. Le deschid uneori, citesc cateva pagini si apoi ma simt rusinata ca uit sa ma dezvolt pe mine, ca uit sa invat. Prinsa in remuscari, vreau sa fac cat mai multe in acelasi timp si apoi e haos.
Daca am reusit astazi sa scriu e pentru ca e mai putin haos in mintea mea. Cerul albastru si senin m-au ajutat sa-mi pun ordine in idei.
Astazi, cuprinsa de remuscari, mi-as dori sa reincep sa scriu. Despre orice. Sa fiu provocata, sa regasesc oamenii care gandeau mai departe de cotidian, sa aflu pareri si sa schimb idei.

Ganduri

Aștept de mult ziua asta. O aștept de o zi, de un an, o aștept de parcă ar ține în ea toată viața mea. Astăzi sărbătoresc un an. Un an de când mi-am schimbat viața, un an de când reconstruiesc. Astăzi împlinesc un an de când trăiesc în Franța…un an lung cât cel puțin patru.

Când îmi făceam bagajele, când sorbeam „ultimele cafele” cu cei dragi mie, când mă pregăteam de plecare, nu știam ce mă aștepta. Am plecat cu inconștiență. Și asta a fost un lucru bun. Pentru că nu mă așteptam la nimic. Așteptam doar o schimbare care să mă scoată din rutină, un loc care să însemne altceva pentru mine, așteptam să fiu pusă în fața unor provocari și să fiu nevoită să lupt pentru a răzbate. Voiam să scap de mine și să mă reinventez. Nimic altceva. Plângeam după cei dragi și după mine pentru că știam că lăsam în urma vechiul eu.

Primul pas pe pământ franțuzesc nu a însemnat nimic. Era seara, eram stresată să mă descurc, să iau autobuzul, să ajung în casa unui necunoscut din Paris, să mă odihnesc un pic și apoi să pornesc mai departe. Abia a doua zi, pe la amiază, ajunsă în tren dupa 4 ore de așteptare în gară, în frig, printre porumbei, abia acolo am răsuflat și am început să mă gândesc. Să fiu conștientă că în jurul meu nu mai aud limba mea, să fiu conștientă că ceva se schimbase peste noapte. În cele 3 ore în TGV am privit spre soare și m-am lăsat invadată de gânduri.

Prima poza facuta in Franta

Îmi aduc aminte de ziua asta de parcă nu ar fi trecut un an. E ca și cum ar fi fost ieri dar într-un alt secol.

De atunci și pană acum nu a trecut timpul…au trecut faptele. S-au întâmplat toate cu o viteză fulgeratoare, s-au derulat toate ca un film în care eram actorul principal.

Ce e cel mai important de spus e că schimbarea a însemnat un nou ritm de viață...și nu un alt eu. Am rămas aceeași, mi-am păstrat „năravurile”, m-am păstrat pe mine și am lăsat totul să se schimbe în jurul meu. Îmi iubesc poate și mai mult casa și pe cei dragi din România. Pentru că îmi lipsesc mult și nu-s puține momentele în care îmi doresc enorm de mult să fiu lângă ei. Însă acum încep să prind rădăcini și aici. Și provocările nu s-au terminat, sunt la fel de multe.

Cândva, gândindu-mă la cei plecați peste hotare, trăsesem concluzia că eul lor va fi întotdeauna împarțit : unul în locul natal și unul în locul de adopție. Așa încep să fiu și eu, după un an petrecut aici.

Cu ocazia aniversării mele de azi, de aici, trimit un gând bun celor dragi, de acolo. Nu am uitat de nimeni, nu am înlocuit pe nimeni și pot să vă spun că acum știu că, în ființa omenească este destul de mult loc pentru două lumi.

Revolta

Mesajul asta e pentru Guvern, pentru presedinte, pentru cetateni, pentru romani, francezi, englezi si toate popoarele alea care ne judeca pentru ca am facut greseala, cu ani in urma, de a incerca sa integram romii in tara noastra. Mesajul asta vine pentru ca m-am saturat sa vad in fiecare zi cum se cheltuie bani, timp si energie pentru a discrimina pozitiv o etnie care nu vrea sa se conformeze regulilor sociale.
Pentru faptul ca „romanii romi” si nu numai ne fac de ras in tara si peste hotare suntem toti de vina. De vina e cel care ii lasa sa plece peste hotare (cel care le vinde un bilet si care crede ca doar isi face treaba, vamesul care inchide ochii in fata unor evidente atunci cand banul straluceste mai mult decat filigranul dintr-un pasaport fals), de vina sunt cei care se lasa induplecati de falsa lor suferinta si le paseaza centii care le raman de la cumpararea unui bilet de tramvai, de vina sunt cei care le ofera subventii si ajutoare pentru ca dragii nostri conationali sa stea cuminti in casele lor si sa nu mai jeneze ochiul occidentalului. De vina suntem noi toti pentru ca nu ne-am invatat inca, dupa ani intregi de incercari, ca singura solutie de integrare a lor este ignoranta.
Ar trebui ca cersitul sa fie interzis prin lege. Pentru ca nimeni nu plateste impozit pentru venit...pentru ca la sutele de centi scapati printre degete in mana care nu iti spune nici o poveste, sarmanul om al strazii va pleca la sfarsitul zilei cu mai multi bani decat cel care munceste 8 ore pe zi intr-un amarat loc de munca... ce e drept legal si impozitat in fiecare secunda. Pentru ca nimanui nu ii place sa-i fie urechile agresate de acelasi „da-mi si mie bani sa-mi iau un colt de paine”, pentru ca nimanui nu-i place sa verifice de 10 ori buzunarul sau geanta sa vada daca nu cumva, suparat ca nu i-ai dat, cersetorul sa se fi servit singur din banii pe care tu ii muncesti din greu zi de zi. Ar trebui sa fim mai reactivi cand vedem un copil, in plina zi, ca vine sa iti ceara bani. Ar trebui sa il luam de o aripa si sa il aruncam intr-o scoala, sa invete ca banii nu se cer ci se muncesc, ar trebui sa intram in casa parintilor lui si sa le luam si painea de pe masa pentru ca nu sunt decat niste parinti denaturati care scot copii pe banda direct proportional cu castigul pe care pot sa il aduca din alocatii si din cersit.
Dar se pare ca asta nu e treaba noastra..pentru ca riscam in fiecare secunda ca unul sa iti dea in cap, pentru ca daca te iei de copilul strazii in urmatoarea secunda va aparea parintele lui grijuliu care iti va da si el in cap pentru ca te-ai luat de plodul lui, pentru ca daca tu nu dai un cent cersetorului pe strada si el iti va da in cap si va pleca cu tot portofelul tau si dupa aia vei regreta ca ai fost egoist si nu i-ai dat... pentru ca totul se invarte intr-un cerc vicios si pentru ca singurii discriminati suntem noi, romanii care muncim cinstit si care suntem vinovati ca venim din aceeasi tara in care, potrivit strainilor, locuiesc toate gastile de asasini, cersetori si oameni certati cu legea.
Ar trebui ca statul sa se opreasca din a le da alocatii si ajutoare de tot felul. Ar trebui sa ii trimita sa munceasca pentru fiecare banut pe care il primesc, ar trebui sa ii controleze daca intr-adevar au curatat santul, daca au maturat strada si daca au ridicat gunoiul de pe strada sau l-au indesat intr-un colt in care „nu se vede”. Ar trebui ca statul asta care e depasit de situatie sa fie mai atent cu banii pe care ii da. Ar trebui ca el sa stea macar cateva minute sa se gandeasca unde e de fapt problema. Ar trebui sa ne gandim un pic la „Pilda talantilor” si sa nu mai asteptam atata sa ne pice ajutorul din cer.
Pentru ca mie mi-e clar acum ca nu romii sunt problema, ci noi. Pentru ca le-am creat un cadru atat de propice sa se desfasoare incat ei nu fac decat sa profite de nestiinta noastra.

Lectia nr. 2

La „Dimineți liniștite” este găzduit un mare filosof. Are 100 de ani și continuă să scrie. M-am pregătit sufletește multă vreme înainte să intru în camera lui. Mă simțeam nedemnă să fiu în fața lui. Auzisem doar că e obosit și că deja nu mai vorbește cu multă lume, chiar dacă lumea continuă să îl viziteze...străini care i-au admirat cărțile.
Am intrat la el și am încercat să îi vorbesc. Nu m-a auzit...sau nu a vrut să mă audă. Era în fața unui birou plin de hârtii și continua să scrie. Scria cuvinte, unele sub altele...idei pe care urma poate să le dezvolte.
Am plecat de acolo mică și dezamăgită. Mică pentru că forța lui intelectuală m-a copleșit. Dezamăgită pentru că trecerea anilor i-a rupt acestui om puterea de a mai spune ceva. Am încercat să îi citesc cărțile, să aflu cât mai multe despre el de pe Internet. Am renunțat repede la cărți pentru că filosofia e mult mai greu de înțeles atunci când e scrisă în altă limbă. Am găsit pe Internet o poză cu el de pe când era un pic mai în forță și pe când încă preda studenților. Un om frumos în ochii căruia se citea pasiunea pentru viață. Astăzi e un membru de onoare la „Dimineți liniștite”... dar din ce în ce mai șters.
Acolo găsești oameni pentru care totul s-a sfârșit, chiar dacă ei sunt încă vii. Sunt oameni pentru care viața mai înseamnă doar mâncat, dormit și întoarcerea continuă într-un vis pe  care nu îl mai înțelege nimeni. Sunt oameni pe care durerile, vederea slabă, brațele amorțite și picioarele străine îi fac să nu mai aștepte decât sfârșitul. Oameni a căror viață este legată de un aparat, de un fotoliu rulant sau de medicamentele luate în fiecare zi. Oameni care te fac să te gândești la tine, la ceea ce ai și la ceea ce riști să devii.
Cel mai tare mă sperie lipsa memoriei. Oamenii uită într-o secundă tot, viața o ia de la capăt pentru ei în fiecare moment. Sunt femei care mă văd trecând de 10 ori în fața lor, în aceeași zi și care mă salută de fiecare dată ca și cum m-ar vedea pentru prima dată. Sunt oameni care uită ultimele 5 minute dar care își aduc perfect aminte de clipe neprețuite din tinerețe.
Cu toate acestea oamenii rămân devotați. Soția care își vizitează soțul în fiecare zi, fata care ia prânzul în fiecare zi cu mama ei, tânăra care preferă, de 19 ani să trăiască printre bătrâni, soția filosofului care este încă geloasă pe străinele care vin să îl viziteze, oamenii care lucrează în fiecare zi cu ei, fiecare, în felul lui, își arată devotamentul pentru celălalt.
Toți mi-au spus că viața trece mult prea repede.Privindu-i în ochi, mi-am dat seama că au dreptate.

Socio-loghez

La „Dimineți liniștite” fiecare zi aduce ceva nou. Totul e rutină și cu toate acestea oamenii se trezesc în fiecare dimineață așteptând ceva nou. Sunt vreo 40 de bătrâni care preferă să își petreacă ultimii ani din viață într-o casă în care nu le lipsește nimic, în care știu că oricare le-ar fi nevoile, este cineva, la capătul firului, care le va veni în ajutor. Sunt oameni care și-au lăsat viața acasă și încep una aproape nouă aici.
M-am dus sa fac pe sociologul și m-am trezit un confident. O străină căreia au simțit nevoia să îi vorbească, să îi povestească despre viața lor de dinainte, să îi povestească despre viața lor de acum. În fața lor am simțit că eternitatea timpului nu mi-ar ajunge pentru a sta de vorbă, pe îndelete, cu fiecare dintre ei.
În fiecare cameră oamenii și-au adus de acasă mobilă, poze, animale de companie și amintiri. Despre toate astea oamenii aceștia au simțit nevoia să îmi vorbească. Despre cum au cumpărat din primul salariu dulapul din colț, despre rafturile de haine pe care le-au lăsat acasă pentru că nu au destul de mult spațiu în camera lor, despre copiii lor, despre colajul de pe perete unde sunt aliniate cu grijă poze tip buletin făcute în fiecare an din viață pentru a surprinde un chip ce îmbătrânește, despre ani și despre viață.
I-am întrebat pe oameni dacă se plictisesc și dacă este ceva ce vor să facă pentru ca zilele să treacă mai ușor. Mi-au spus că nu îi interesează nimic, că până și activitățile care se fac deja îi plictisesc și că ei nu își doresc decât să se odihnească pentru viața zbuciumată pe care au avut-o. Televizorul îl privesc rar pentru că nu vor să știe mare lucru despre lumea de afară. Oamenii de acolo preferă să doarmă cât mai mult, să facă menajul, să citească sau să mediteze la viața pe care au avut-o. Unii se bucură când cineva le trece pragul, alții se simt bine în singurătatea lor.
În locul ăsta nu ai impresia că timpul s-a oprit. Din contră, ți se pare că trece mult mai repede. Vezi oameni care relaționează, care se bazează unul pe celălalt, bărbați care visează la idile cu vecina de la masă, femei care se simt frumoase când atrag priviri, oameni care trăiesc prin viața copiilor lor.
Am învățat 2 lecții acolo:
1. Pentru toate momentele în care vrem să ne oprim din drum pentru că suntem obosiți trebuie să ne gândim că va veni un moment în care tot ce vom face va fi să ne odihnim.
2. Trebuie să profităm de forțele noastre înainte de a le pierde.
Pentru a doua lecție voi reveni cu detalii într-o altă zi.

Povestea din spatele povestii

Am ajuns la 4000 de afișări ale paginii mele... Poate unii chiar au citit, poate unii au ajuns aici din greșeală. Mă gândesc de mult să scriu cu ocazia asta despre ce înseamnă pentru mine scrisul pe blog.
Uneori mă trezesc cu gândul că am ceva de scris pe blog; îmi port cu mine gândurile până când am ocazia de a scrie undeva și mai apoi, până am o conexiune la Internet. Alteori, când mă așez în fața calculatorului, simt nevoia de a scrie, ceva, orice, iar atunci ideile prind viață fără ca eu să depun mari eforturi. Recunosc că de cele mai multe ori uit de el sau îmi rezerv gândurile doar pentru mine. Timpul trecut între postări marchează o escaladare a ideilor... sunt idei latente care prind viață în timp.. sau care se pierd.
Când am scris prima dată, nici nu știam ce înseamnă scrisul. Era doar o ocazie de a face ceva diferit. Scriind pe blog am avansat...la nivelul ideilor, al exprimării, al percepției. Am ajuns să îmi dau seama ce înseamnă să ai cititori, să vrei să afli părerea oamenilor despre scrisul tău, să privești lucrurile din jur și să cauți subiecte de scris pe blog.
Îmi amintesc, pentru majoritatea postărilor, situația care m-a inspirat, oamenii cu care am discutat sau subiectul de la care am pornit.
Consult statisticile blogului și văd că am un clasament în funcție de numărul de vizualizări. Iată așadar un top al postărilor mele din 2008 încoace, împreună cu povestea lor:

Locul 1: Emil sau despre educație - am scris postarea asta în timp ce pregăteam o temă de seminar. Mi-a plăcut atât de mult încât am depășit limitele temei pe care o aveam de pregătit și am rămas după prezentare pentru a discuta cu profesoara despre aspecte pe care nu avusesem ocazia sa le discut cu colegii. Eu bănuiesc că opera asta nu a atras atenția prea multor oameni...poate de asta o căutare a titlului cărții pe Google trimite la blogul meu din prima pagină de căutare (ăsta este un motiv pentru care cred că activitatea mea de aici are totuși o oarecare utilitate).

Locul 2: Lumi de trecut - eram acasă, la țară și citeam cartea lui Dan Lungu. Nu aveam Internet....nici măcar nu aveam laptopul cu mine. Aveam doar cartea asta cu mine și un caiet de prin liceu. După o lectură halucinantă, am luat un creion în mână și am început să îmi pun ordine în idei. Scriam și nu-mi doream decât să ajung mai repede să pot scrie pe blog pentru că simțeam nevoia să mulțumesc cuiva pentru lectura avută. Tind să cred că numărul mare de vizualizări se datorează renumelui pe care îl are acest scriitor astăzi, refuz să îmi asum orice merit.

Locul 3: Mulțumiri - filosofam, într-o seară cu o foarte bună prietenă. Eram amândouă dezamăgite, din motive diferite și ne întrebam de ce ni s-au întâmplat lucrurile într-un anume fel. Am ajuns la concluzia că suntem falși în relațiile cu ceilalți. În încercarea de a schimba ceva, în seara aceea, pentru prima dată, ne-am sunat mamele și le-am spus „Te iubesc”.

Locul 4: De ce în perioada interbelică - e printre preferatele mele. Pentru că mă gândesc la asta în fiecare zi. Pentru că în fiecare zi găsesc noi motive să trăiesc într-o altă epocă. Pentru că în fiecare zi îmi doresc ca eu să fi fost altfel. Am pornit de la cartea lui Zeletin pe care am cumpărat-o cu 10 lei. Nici nu știam că aveam să fac cea mai bună investiție.

E poate o postare prea lungă și poate nu mulți vor ajunge până la final. Eu am ajuns aici și-mi dau seama că de blogul ăsta se leagă o latură a vieții mele. Mulțumesc celor care m-au încurajat să scriu, celor care mi-au dat feedback înainte să fac postările publice, celor care și-au spus părerea în comentarii și celor care mi-au vizitat blogul!

În drum spre o nouă zi

Mă chinuie de mult gândul ăsta. Vreau să-l strig în gura mare pentru că vreau să aflu câți dintre oameni îmi împărtășesc gândul. Cei care folosesc mijlocul de transport în comun știu foarte bine despre ce vorbesc.
Sunt stresată când merg cu autobuzul. Pentru că dacă am ocazia de a sta pe scaun, până să ajung la destinație, trebuie să mă uit în jurul meu, cu frică, să văd dacă vreun bătrân vrea să-mi sară în cap pe motivul că tineretul din ziua de azi e nerespectuos și nu vrea să îți cedeze scaunul. Am pățit asta de prea multe ori.
Mi-am încasat-o de la o babă pentru că stăteam în picioare, spânzurată de bara de sus (la 1 metru jumate al meu am noroc dacă ajung să mă țin cu vârful degetelor) și pentru că îi atingeam picioarele cu o sacoșă pe care o țineam în cealaltă mână. Baba care avea prea multă energie ca să urle la mine se plângea că îi amorțiseră picioarele din cauza mea.
Zilele trecute stăteam în picioare lângă o altă babă. O vedeam doar cu coada ochiului dar simțeam că mă privește cu răutate. Cu o iuțeală neobișnuită pentru vârsta ei, baba întinde mâna după o altă babă, mult mai departe de mine și îi spune să vină repede să se așeze în locul ei pentru că „Tineretul ăsta repede se mai grăbește să fure scaunul”. Am simțit pe loc că îmi clocotește sângele în vene și nu mă gândeam decât la cum aș putea să o îmbrâncesc mai tare la coborâre, în speranța că în felul ăsta aș putea să îmi potolesc mânia. M-am gândit atunci la Dexter, la ce simte el înainte să ucidă pe cineva, la cum privirea îi este invadată de valuri de sânge, iar gândul ăsta m-a făcut să râd în gând. Nu îmi venea să cred că o astfel de întâmplare, un astfel de om, poate să mă facă să mă gândesc la astfel de lucruri. Am ales totuși să mă răzbun aici, pe terenul meu, cu armele mele, în felul meu mai puțin violent.
Nu sunt o persoană agresivă și știu ce înseamnă respectul. Știu să respect oamenii pentru ceea ce sunt, fac sau au. Respect bătrânii pentru simplul lor fel de a fi dar îi disprețuiesc de îndată ce aflu ce gândesc și cum se comportă față de celelalte generații. Deși știu că toată lumea face asta, urăsc să fiu pusă în aceeași oală cu alte tipuri de oameni, înainte de a arăta că am ceva diferit. Iubesc oamenii dar la fel de repede pot să îi și ignor.
Uneori, dimineața, urc în autobuzul gol, mă așez la geam și privesc, egoist, în gol, evitând să îmi întâlnesc privirea cu a altor oameni. Pentru că dimineața am nevoie să mă încarc de energie pozitivă pentru o nouă zi și pentru că nu am nevoie să dau peste oameni răutăcioși.
Într-o dimineață o femeie s-a ridicat de lângă mine, mi-a zâmbit și mi-a urat să am o zi frumoasă. Iar ziua a fost frumoasă pentru că am constatat, cu mirare, că mai cresc și flori printre ciulini.

Toamnă bacoviană

Într-o zi mi-am adus aminte ca frunzele sunt arămii. Și am început să le caut cu privirea. Prin ceața de afară și ceața minții mele, le-am zărit, căzute....dar colorate și crețe.
Mi-am dat seama atunci că e toamnă...nu doar frig și ploi și ceață. E toamna aia în care învățătoarea ne cerea să culegem frunze cât mai colorate și mai crețe pe care să le personificăm la ora de desen. E toamna în care învățăm din nou să iubim soarele. Când ploaia scoate la iveală amărăciunea din suflet. Când frigul de afară ne face să ne gândim la căldura din suflet.
Nu-mi place toamna decât atunci când frunzele arămii strălucesc în lumina unui soare slab. Ploaia mă apasă iar ceața nu mă lasă să văd mai departe...mai departe de visele mele. Singurul fel în care cred că mă pot bucura de toamnă este statul pe o bancă, în mijlocul unui lac din mijlocul unei păduri colorate, aruncată în mijlocul soarelui. În felul asta nu m-aș mai simți însingurată. Nu aș mai simți toamna. Aș simți doar că fac parte dintr-un tablou înrămat.
Toamna e un anotimp de tranziție. O trecere de la lene la rutină. Un pas de la o căldură putrezicioasă la un frig dezinfectant. O schimbare. Un pas de trecut. De multe ori privesc toamna ca pe un obstacol de trecut...un obstacol la limita dintre depresie și încurajare. În zilele când pot vedea mai sus mă simt o norocoasă. Pentru că toamna nu e la fel în fiecare zi. La fel și sentimentele mele. Mă surprind fericită în zilele când nu am nici un motiv concret și apoi incapabilă de a mă bucura de un lucru bun.
Ma lupt cu mine precum luptă soarele cu ceața groasă în zilele de toamnă. Când el câștigă, simt și eu că pot...

Merita sa gresim?

Dintre toate greselile pe care le putem face, cred ca cel mai greu de recunoscut este greseala fata de noi insine. Gresim fata de noi in fiecare secunda in care ne taiem sansa de a deschide o usa spre mai bine, de fiecare data cand nu ne dam voie sa visam si sa ne dorim lucruri mai bune pentru noi. Gresim de fiecare data cand ne indoim de potentialul nostru.

Cred ca inainte de a ne lasa doborati de orice problema am avea, ar trebui sa ne intrebam: MERITA? Merita sa ne lasam descurajati de o buturuga mica, merita sa ne oprim inainte de a incerca, merita sa lasam sa treaca ocaziile pe langa noi in timp ce suntem prinsi in problema? Merita sa amanam fericirea noastra pentru mai tarziu?

Pentru fiecare esec al meu, pentru fiecare cazatura, eu am fost de vina. Nu ceilalti, nu mediul, nu situatia. Doar eu, pentru ca nu am avut curajul sa merg mai departe. Pentru ca m-am lasat orbita si nu am lasat inspiratia sa imi arate si alte usi la care sa pot bate; pentru ca nu am stiut sa invat din celelalte lectii primite.

Greselile cele mai mari sunt fata de noi insine si sunt cel mai greu de iertat.

Insa greselile fata de noi insine sunt si cele care trebuie sa ne impiedice sa mai gresim o data...Greselile trebuie sa ne ridice un semnal de alarma de fiecare data cand am vrea sa renuntam. Greselile trebuie sa ne arate ca nimic, niciodata, nu trebuie sa ne mai faca vreodata dusmani cu noi insine.

De gresit...gresim cu totii. Intrebarea este: Ce am invatat eu din greseala asta?

Aparente...

Lumea asta e ca si copacul din fata geamului din care cad frunze colorate atat de diferit si pe care nu le pot contoriza in nici un fel...

Nu pot sa privesc o frunza pentru ca in fiecare clipa este o alta care trece prin fata ei si isi lasa urma in nisipul timpului. Fiecare frunza isi lasa rana in trupul copacului care da viata fiecarei frunze cazute apoi invinse in lupta cu viata.

Ce este un an pentru copac? O secunda pentru lumea in care traim. Ne nastem si murim lasand un pamant fertil pentru frunzele din urma noastra. Dar ce uitam in viata asta e ca frunzele nu se lupta intre ele. Fiecare este frumoasa in felul ei si fiecare se evidentiaza in felul ei. Frunzele astea nu au nevoie de aparente, de resentimente sau de intrigi pentru a putea muri apoi. Ele isi arata stralucirea in felul lor, fara a o umbri pe a altora.

Dar noi? Se pare ca noi nu facem decat sa cautam țapi ispășitori, să aruncăm cu cerneală către ceilalți și sa scoatem armele grele in lupta cu ceilalți. Ne este atat de ușor sa generalizam și să spunem că celălalt e mai rau decat noi și ca nu are nici o scuză încât nu putem sa mai vedem si greseala noastra.

Ne-am gandit oare vreodata ca cel de langa noi are sentimente si ca poate fi ranit de actiunile noastre? Am recunoscut oare vreodata ca cineva este mai bun decat noi si ca poate avem ceva de invatat de la el?

Ne dam mari specialisti in viata dar de fapt nu facem decat sa ne bagam in viata altora...Ne place barfa si intriga pentru ca ne face sa ne simtim puternici stiind slabiciunile oamenilor si ne suparam cand cineva intervine in viata noastra...uitand ca in fiecare zi si noi facem acelasi lucru.

Probabil singura asemanare intre noi si frunze a mai ramas faptul ca ne lasam purtati de vant...oriunde si oricat. Nu suntem statornici in nimic si nu suntem in stare sa ne urmam visele lasand orice adiere sa ne abata de la drumul nostru. Suntem egoisti si reci in fata durerii celorlalti. Si uneori nu ne atinge nici macar durerea celui pe care l-am iubit candva. Pentru ca ne place sa ne scaldam in haina de victima si sa aruncam in fata greseala...folosita ca o scuza pentru a gresi din nou.

Copacul asta ramane golas pe zi ce trece...parasit de toti copiii sai. Si cu toate astea nu se da batut. In fiecare an renaste pentru a ne arata ca el nu se lasa infrant. 

Si eu pot sa ajut!

Anca a urmat cursurile de calificare organizate de organizatia la care lucrez eu. Mi-a facut placere sa discut și să colaborez cu ea. Cand mi-a spus ca nu poate veni la examenul final pentru ca are niste probleme de sanatate, m-am intristat si i-am urat sa ne intalnim sanatoase cat de curand.
Mi-a ramas gandul la ea multa vreme dupa aceea, am mai discutat cu sefa ei pentru a mai afla vesti despre ea si asa am aflat ca a plecat in strainatate pentru ca starea ei de sănătate nu era tocmai buna.

Am primit e-mail de la ea astazi. Mi-a spus ca a fost diagnosticata cu cancer osos la omoplatul drept - SARCOM EWING și că pe lângă lupta pe care o duce cu boala și cu sedințele de chimioterapie, acum se lupta si cu lipsuri financiare. Cand am citit e-mailul ei am simtit ca timpul a stat in loc. M-a intrebat daca pot sa o ajut. Poate ca eu singura nu pot sa o ajut prea mult, dar daca ne unim fortele, sunt sigura ca putem contribui cu ceva.

Gasiti detalii despre ea pe blogul ei.

http://ancadenisafira.blogspot.de/

Eu inca o astept pe Anca sa vina sa dea examenul final. Dar trebuie sa o ajutam sa se intoarca sanatoasa in tara!