Miroase a Craciun si-astept s-aud cum cad fulgii de nea

Craciunul imi da o stare de caldura sufleteasca, Pastele ma apropie mai mult de Biserica. Si ce ma face oare sa simt asa ceva fata de Craciun?
Sunt multe lucruri care ma duc cu gandul la el: mirosul de portocala, luminitele colorate, clopoteii, colindele, fulgii mari de zapada, copiii si rosul mos craciunesc.
Nu dau importanta apropierii Craciunului decat atunci cand aud peste tot colinde si ii aud pe toti cum fac planuri pentru sarbatori. Nu ma gandesc la Craciun decat cand simt miros de portocala si astept taierea porcului. Nu iau in seama venirea Craciunului decat atunci cand vad luminitele prin oras si cand vad Mos Craciuni pe strada.
Si toate astea ma fac sa imi dau seama ca sarbatoarea Craciunului este cu atat mai importanta pentru noi cu cat apeleaza la simturile si perceptiile noastre. Craciunul este sarbatoarea care ne aduce aminte de copilarie, care ne face sa uitam de frigul de afara, care ne lasa sa respiram cateva zile, care ne permite sa fim copii pentru cateva ore si care ne incalzeste sufletele.
Craciunul ne gaseste batrani si obositi iar sosirea lui ne intinereste, la fel cum se intampla si cu lupta imaginara dintre Anul Vechi si Anul Nou. Nu degeaba comunitatea traditionala a incarcat Craciunul cu simboluri si ritualuri considerate azi invechite. Insa pierderea si desuetitudinea lor nu inseamna saracirea Craciunului. Vreau sa cred ca el e reinventat in fiecare an si ca va avea mereu o valoare deosebita pentru fiecare. Vreau sa ignor consumatorismul Craciunului si sa cred din nou in Mos Craciun. Vreau sa imi permit asta macar acum.
Ca drept dovada, atunci cand l-am intalnit pe mos anul asta nu am mai trecut nepasatoare pe langa el si l-am rugat sa faca o poza cu mine. Si el m-a rasplatit cu o bomboana....cu gust de portocale....

Lupul nu e chiar asa de negru

Stateam de vorba zilele trecute cu cineva care imi spunea ca s-a saturat sa vada nelinistea si frica pe chipurile oamenilor si ca ii pare rau ca din ce in ce mai multi oameni uita de lucrurile care ii pot face fericiti cu adevarat, lasandu-se purtati, in timpul acesta de grijile cotidianului. Omul acesta era un etnolog preocupat pe buna dreptate de viata spirituala a oamenilor si in totala cunostinta de cauza.
Intr-o alta zi, un profesor ne-a vorbit la un curs despre ``gravele probleme din sistemul educatiei`` si ne-a intrebat apoi pe cine dam noi vina pentru ele. Si toata lumea a spus atunci ca vinovat este statul, ba mai mult, societatea este cea care complica intr-atat de mult lucrurile incat nu le mai gaseste nimeni capatul. Si atunci profesorul (care era acolo pentru a ne invata cum sa fim profesori competenti si de calitate in acest sistem bolnav) ne-a oprit si ne-a spus sa nu fim nedrepti, pentru ca nu ne putem spala pe maini asa de usor de pacatul acesta.
Si de aici am inceput sa gandesc mai departe si sa ascult mai atent la ce se intampla in jurul meu.
Pe buna dreptate, oamenii de astazi sunt mai speriati, duc mai mult grija zilei materiale de maine si se pierd, in fiecare zi in nimicuri care ii indeparteaza de esenta vietii (pe care nu o pot defini dar pe care sunt sigura ca o putem zari in putinele momente de liniste si sinceritate cu noi). Oamenii dau vina pe societate pentru felul in care traiesc, gasind aici un rau incurabil si foarte lacom in acapararea tuturor. Si nu contest asta. Problema este de fapt, pana unde mergem cu acuzatiile si de unde vom incepe sa ne asumam partea noastra de vina?
Durkheim zicea ca o societate in care nu exista fapte anormale nu poate exista. Anormalitatea este cea care ne arata normalul, ea ne poate stabili reperele si tot ea este cea care ne provoaca o reactie in fata ei. Cu alte cuvinte, societatea in care traim nu poate fi perfecta, in orice coltisor exista rani ascunse gata sa se cangreneze si tocmai acestea trebuie sa ne atraga atentia pentru a incepe sa le vindecam.
Am putea spune ca ranile societatii noastre sunt incurabile. Am putea spune ca nu se mai poate face nimic pentru ea si ca singura noastra scapare ar putea fi abandonarea ei. Dar in acelasi timp am putea spune ca lupul nu e chiar asa de negru precum se arata si ca viata societatii sta in mainile noastre.
Si oare cum am putea sa o salvam?
Eu cred ca trebuie sa lucram in primul rand cu noi, trebuie sa ne intoarcem catre noi insine si sa cautam lucrurile care ne pot face fericiti (pe langa bani si toate celelalte), urmand ca apoi sa ne intoarcem catre ceilalti dar fara a-i privi ca pe niste dusmani. Si cred ca acesta ar fi cel mai important pas: sa ii privim pe ceilalti ca pe niste persoane de la care putem invata ceva (chiar daca asta pare imposibil uneori) pentru ca apropiindu-ne de ei in felul acesta, putem sa descoperim laturi ale lor pe care nu le banuiam.
Schimbarea nu se poate face peste noapte si nu se poate face la scara larga. Trebuie lucrat in plan individual pentru ca, mic cu mic sa se faca mare.
Lupul nu e chiar asa negru, criza nu e cel mai urat lucru care ni se poate intampla si nici nu e de netrecut. Mie imi este mai frica de ziua in care vom uita de noi si ne vom pierde identitatea, mi-e mai frica de ziua in care ne vom uita trecutul si mult mai frica de cea in care vom prelua viata altora. Cred ca inca avem in noi ceva care ne face speciali (ca natiune si ca oameni) si ca atata timp cat suntem constienti de asta mai putem face ceva pentru a impiedica raul sa se imprastie.

Despre cum NU il putem ignora pe Don Juan

Don Juan este un personaj fictiv. Daca veti cauta informatii despre el, veti afla ca este un personaj despre care a pomenit multa lume, in mare parte scriitori, care, de-a lungul timpului, au conturat imaginea celui mai mare cuceritor, ''un derbedeu si un libertin'' care a sucit mintea multor femei. Dar ceea ce nu veti gasi in nici o sursa de informatii este faptul ca toata lumea, din toate timpurile, a contribuit la conturarea profilului ''seducatorului absolut''.
Fiecare dintre cei care se gandesc la el, fara sa fi auzit nimic altceva decat numele si cateva cuvinte despre reputatia lui, l-a inzestrat pe Don Juan cu acele trasaturi care i se pareau greu de detinut si importante in arta seductiei. Femeile l-au venerat si s-au asteptat mereu sa dea peste cineva care sa aiba macar o parte din calitatile lui, barbatii l-au invidiat pentru ca el a putut cunoaste, inaintea tuturor, arta seductiei sau l-au considerat un inamic, un intrus care ar putea sa le fure in orice clipa iubitele.
Don Juan este un personaj atemporal. Cine ar vrea sa ii ignore prezenta si reputatia poate considera ca lupta contra morilor de vant, si asta pentru ca, in ciuda tuturor, numele lui ramane viu in mintea multora si imaginea lui este adaptata mereu timpurilor in care traim.
Pe Don Juan nu il putem ignora pentru ca el este rodul imaginatiei noastre si pentru ca exista posibilitatea ca, in orice clipa, sa ajungem sa facem o comparatie in care el sa fie punctul nostru de referinta.
Despre Don Juan a scris foarte frumos Octavian Paler. Desi poate fi greu de imaginat, punctul de vedere din care a scris el este cel al unei femei care tine o pledoarie (nerostita), in fata unui juriu alcatuit numai din barbati. Interesant este modul in care Octavian Paler a reusit sa se detaseze de firea sa, pentru a intra in pielea unei femei si pentru a puncta acele trasaturi ale lui Don Juan care sunt cu adevarat importante; si Octavian Paler reuseste sa il contureze pe Don Juan asa cum nu a facut-o nimeni pana acum, asa cum nu cred ca ar fi reusit vreodata, o femeie, sa o faca.
E o invitatie la lectura pe care o fac aici, o invitatie sa descifrati ``Calomniile mitologice`` pe care le face el, mai exact, observatiile lui asupra unor legende de care si astazi ne aducem aminte si asupra carora este bine sa aruncam si o privire dintr-o altfel de perspectiva.

Viata ca un puzzle

Mi-am descoperit pasiunea pentru puzzle-uri. Mi-am dat seama ca imi place sa pun cap la cap diferite piese pentru a forma un intreg si mai ales, mi-am dat seama ca am si rabdarea necesara cautarii pieselor potrivite.
Si in timp ce puneam cap la cap piese imprastiate pe toata masa, mi-am dat seama ca si viata noastra e ca un puzzle urias, cu nenumarate piese, pe care, in fiecare zi, in fiecare an, in fiecare moment al existentei noastre le punem cap la cap si incercam sa le punem intr-o oarecare ordine.
Viata ca un puzzle e plina de neprevazut, pentru ca nimeni nu stie cum trebuie sa arate desenul final si nimeni nu stie cate piese mai are de adaugat. Din punctul acesta de vedere, este bine sa privim viata asa, e bine sa adunam piese si sa asteptam rezultatul final.
Dar ce se intampla cu cei care aduna piese si uita sa le mai puna intr-o ordine? Ce se intampla cu cei care pun piesele intr-o alta ordine si care se abat de la acel desen final? Este posibil sa mai reuseasca sa refaca modelul initial?
Fiecare om are puzzle-ul lui. Fiecare are piesele lui (desi uneori piesele se mai intersecteaza cu ale altora) si fiecare isi stie mersul lui. Cu toate acestea, oamenii se aseamana prin munca lor de a-si pune o ordine in viata (unii fac asta mai mult altii mai putin). Cert este ca, la un moment dat, printr-o rasturnare de situatie, unii oameni ajung sa observe ca desenul nu corespunde cu aspiratiile personale si atunci hotarasc sa-l schimbe. Problema este ca piesele raman aceleasi, ca ele nu pot fi asezate in alte pozitii din cauza taieturilor si ca, oricum ar fi, noua imagine va fi foarte apropiata de cea anterioara. Sunt unii oameni care reusesc si asta..sunt unii care schimba toate piesele pentru a reusi, desi asta e cu mult mai greu si altii care se multumesc cu cel initial.
La puzzle-urile de buna calitate, piesele nu se lipesc daca nu sunt in ordinea corecta. La celelalte insa piesele se lipesc oricum ar fi. Probabil din cauza aceasta, noi, pentru a avea o viata de buna calitate trebuie sa ne straduim sa lipim piesele corect, fara a le forta, sa punem ''inimile'' la locul potrivit, lasand apoi loc ''crucilor'' sa intregeasca desenul.

Caldura mare, mon cher!

Am trecut si peste drama sfarsitului vietii de stundent. Nu pot sa explic cum...nu cred ca exista o reteta pentru asta si nici macar nu pot fi date sfaturi in acest sens. Eu cred ca explicatia se gaseste in faptul ca timpul a dovedit inca o data care este rolul sau in stergerea urmelor tristetii, la fel cum actioneaza si in cazul unei despartiri sau a mortii unei persoane. O alta explicatie mai poate fi si faptul ca m-am vazut inscrisa la master si ca stiu ca in felul acesta imi mai pot prelungi cu vreo 2 ani viata de student caminist si lipsit (oarecum) de griji si ca pot sa mai respir usurata macar pentru o vreme.
Acum ca m-am vazut mai linistita din punctul asta de vedere am putut deschide ochii mai larg, pentru a vedea ca in vara asta pot face tot ce mi-am propus cu mai mult timp in urma si in care pot sa recuperez noptile ratacite printre cursuri.
Iata de ce vara asta imi sopteste ca a sosit timpul ca eu sa cuceresc munti golasi, sa explorez taramuri dintr-o lume minunata, sa ascult povesti despre oameni care dorm pe pat de carti si care respira printre cuvinte intortocheate,sa cunosc oameni deosebiti si care pot spune lucruri cu adevarat interesante (asta in conditiile in care toata lumea e plictisita de aceleasi discutii despre politica, criza, bani sau alte scandaluri mondene si in care toata lumea cauta altceva, dar nu stie unde sa caute), si in care ma pot bucura altfel de soare si de viata. Printre altele, vara asta imi da ocazia de a invata mai bine tainele meseriei pentru care m-am format, de a le explora din proprie initiativa si nu stresata de notele proaste, si de a realiza ceea ce am amanat pana acum din varii motive.
E vara si e cald si imi place sa gandesc la planuri de viitor, la vise de implinit si la oameni cu caracter care mi-au infrumusetat zilele...si sa astept cu entuziasm o noua zi de maine...

Ultimul pas catre niciunde

In noptile lungi si albe cand scriam de zor la licenta ma gandeam, uneori, la ce voi simti dupa ce voi fi terminat totul. Si uite ca s-a terminat totul si inca nu imi dau seama ce simt.
Pe de o parte ma bucur ca am scapat, ca in sfarsit pot dormi linistita si ca pot sa fac si altceva dimineata in loc sa ma postez in fata calculatorului si sa incep sa tastez in nestire. Pe de alta parte...imi dau seama ca am sentimente confuze si dintre cele mai diferite.
Ma gandesc ca s-au terminat iesirile noastre la orice ora din noapte si din zi, cele cu colegii (si cei care au trait asta stiu foarte bine despre ce vorbesc aici) si cele cu prieteni pe care i-am cunoscut la chefuri, la examene si prin pauzele dintre cursuri.
Apoi ma gandesc ca s-au cam terminat diminetile in care adormeam cu capul pe banca pentru ca noaptea anterioara fusese mult prea scurta.
Dar pe langa faptul ca deja tanjesc dupa viata asta sociala, una cat se poate de reala, imi dau seama ca drumul asta pe care l-am parcurs cu atata entuziasm se cam termina pe marginea prapastiei. Nu vreau sa imi tin diploma in mana pentru ca stiu ca nu am ce face cu ea, nu vreau sa ma gandesc la meseria pentru care m-am format pentru ca stiu ca sunt foarte putine sanse sa o practic in viata asta...asa ca nu pot decat sa ma gandesc la un job care sa fie, macar tangential, pe aproape de asteptarile mele.
Au trecut deja cateva zile de cand am facut ultimul pas catre niciunde. Si nu pot decat sa ma gandesc ca o colega de-a mea avea dreptate cand scria ceva de genul: ''Daca te simti ca nu ai nici un scop, atunci inseamna ca esti licentiat." Si stiu ca suna dur, dar e adevarat, nu stiu daca poate cineva sa contrazica asta.
Nu pot sa vorbesc despre sentimentele mele post licenta...nu as putea sa le clasific inca. As putea doar sa vorbesc despre un mare gol in stomac pe care il am...si pe care cred ca il au si altii ca mine. Dar ce pot spune cu certitudine este ca abia astept sa revin in mijlocul celor care m-au ajutat sa DEVIN si sa retraiesc amintirile atat de pretioase.
Si uite asa mi-am dat seama ca asta e cea mai mare achizitie pe care am facut-o in timpul facultatii si cea mai utila : un imens bagaj de amintiri... pe care nu voi ezita sa le folosesc niciodata.
Nu stiu unde duce acest niciunde...numai Ada Milea avea planul facut pentru post-absolvire...

Despre cum ``poate`` se poate transforma in ``sigur``

Cum se poate intampla asa ceva? Simplu.
Se ia un viitor jurnalist (mai mult sau mai putin vinovat), se ia un respondent (mai mult sau mai putin in cunostinta de cauza) si se realizeaza un interviu. Interviul este asezonat cu intrebari suplimentare care trebuie sa te conduca fix in punctul in care doreste reporterul. Dupa ce este gata interviul, se uita tot ce s-a vorbit in timpul lui si se incepe redactarea articolului. La redactare nu se ia in calcul timpul verbal la care s-a vorbit, decat daca este relevant pentru tema data si se schimba tot intelesul ideilor ce au ramas in minte, pentru ca articolul sa fie cat mai clar, concis si precis.
Se adauga apoi o poza din care sa para ca reies toate ideile articolului si apoi se da spre publicare.
Eventualele reclamatii sunt apoi redistribuite catre alte departamente ale ziarului, aruncandu-se toata vina spre alti omuleti.
Si uite asa, din trei pasi fundamentali, s-a construit reteta perfecta a unui articol care va fi citit de foarte multa lume, si care nu va sti niciodata care este purul adevar.
Iata inca un motiv pentru care nu trebuie sa avem incredere in televiziune si in presa.

Ce a insemnat studentia pentru mine

Am intrat in Facultate plina de sperante, de vise si de entuziasm. Si toti anii astia am continuat sa fiu asa...sa pierd noptile gandindu-ma ca ``Daca nu acum, atunci cand?``, sa ma consum pentru fiecare vorba spusa sau pentru fiecare lucru ce parea sa strice planurile mele marete, sa cunosc oameni si locuri, sa invat lucruri noi, sa ma adaptez la oameni si la situatii neasteptate.
Si am facut toate astea fara sa simt nevoia unor momente de respiro, le-am facut incercand sa profit de fiecare minut ce trecea, pe toate la timpul lor, chiar daca uneori alergam in urma timpului rugandu-l sa mai zaboveasca un pic pentru a ma lasa sa ma bucur de toate. De multe ori le-am facut fara a sta prea mult pe ganduri, incercand sa profit de fiecare ocazie care se ivea, ocazie care nu intarzia sa apara niciodata.
Insa in ciuda tuturor incercarilor mele timpul a trecut mult prea repede. Privind acum la cea care pasea atunci increzatoare in Facultate si cea care iese acum cu un trecut bogat in amintiri si cu un viitor limitat nu pot decat sa imi dau seama ca totul s-a terminat mult prea repede si ca as fi avut nevoie de macar 5 ani pentru a ma putea bucura pe deplin de viata de student. Si mai ales, asa cum spunea un coleg de-al meu, as fi avut nevoie de mult mai multi ani de facultate pentru a-i cunoaste foarte bine pe toti cei cu care am socializat pana acum.
Toate experientele prin care am trecut m-au ajutat sa DEVIN, sa ma formez si sa ma indrept spre omul matur care va trebui candva sa isi ia viata in piept in adevaratul sens al cuvantului.
Pentru mine, studentia a fost cea mai minunata perioada din viata mea; iar lucrul acesta mi s-a aratat cel mai clar in timpul cursului festiv. Atunci mi-am dat seama ca, adunate, cursurile, examenele, petrecerile, reuniunile si toate zilele pe care le-am petrecut in prezenta unui grup destul de numeros, toate acestea fac parte dintr-un bagaj urias de amintiri pe care sunt sigura ca nu le voi uita niciodata. Iar lacrimile pe care fiecare le ascundea in coltul ochilor erau dovada vie a parerii de rau pentru ca se apropia momentul de final dar si a satisfactiei personale de a le fi trait pe fiecare in parte.
Cu foarte mare parere de rau mi-am dat seama astazi ca studentia mea de vis s-a terminat; ca nu ma voi mai putea bucura niciodata in aceeasi masura de lucrurile care ma caracterizau asa de bine, indiferent ce as face, ca trebuie sa imi pastrez amintirile foarte vii in minte pentru a le putea rememora la intalnirea de peste 10 ani si ca trebuie sa ma indrept usor spre o alta etapa a vietii mele.
Despre viitor nu vreau inca sa vorbesc. Nici entuziasm, nici nimic atunci cand ma gandesc la perioada de dupa licenta. Tot ce vreau sa mai conteze acum este prezentul, cele cateva zile care imi mai raman din studentie si sa imi intiparesc foarte bine in minte imaginea locurilor de care m-am atasat cel mai mult.
Nu exista un cuvant sa pot caracteriza studentia si cred ca nici toate cuvintele din lume nu mi-ar ajunge sa pot descrie toate sentimentele pe care le simt gandindu-ma la ea.
Dar ce pot sa spun despre studentie este ca ea reprezinta 80% din MINE.

Aventuri in Titu City

Titu e un oras sezonier din Romania din care oamenii vin si pleaca tot timpul si in care limita de varsta este studentia.
Titu e orasul pe care il stie toata lumea din Iasi si nu numai(chiar daca nu il stiu sub acelasi nume). In Titu toata lumea se cunoaste cu toata lumea sau daca nu, leaga noi prietenii. Titu este si orasul unde se nasc mari iubiri care prin povestea lor duc mai departe istoria orasului.
Titu este orasul ideal in care poti merge dimineata sa te trezesti cu o cana mare de cafea, cu oameni multi in jurul tau si cu vapori de apa, suflati de vant, din fantana arteziana, direct in fata ta; seara te poti delecta cu concerte extraordinare la chitara, cu muzica de studentie care se servesc neaparat in jurul unui pet de bere.
Titu este si un loc unde te poti bucura de soare, unde poti face schimb de cursuri al caror nume nici macar nu il cunosti, unde poti vedea ce se mai poarta vara asta, ce pitzi s-a mai nascut peste noapte, sau ce catei au mai iesit la plimbare pe Copou.
Titu este orasul in care poti merge sa faci o pauza de tigara intre cursuri si in care poti povesti in cateva minute aventurile tale de noaptea trecuta de prin cluburi sau care cu care s-a mai combinat.
In Titu vestile se afla foarte repede; nu are presa sau televiziune proprie; vestile circula prin wireless si ajung repede si sigur.
Candva locuitorii ii dadusera numele de Moby Dick pentru ca era acolo o fantana arteziana in forma de balena; astazi mai exista fantana dar orasul mai este numit Balena (probabil ca oamenii au uitat sa mai citeasca romanul lui Melville si nestiind povestea nu mai puteau sa il numeasca la fel),insa indiferent de nume, orasul si-a pastrat faima de leagan al studentiei tuturor timpurilor.
Titu City poate fi trecut in circuitul turistic al orasului Iasi. Aici gasesti cel mai mare amestec de culturi, orase, personalitati si activitati; aici, revenit de peste mari si tari, te poti simti ca acasa...

Povestea melcilor naivi

Nu am mai văzut atâția melci pe stradă de când mergeam la școală pe drumuri de țară brăzdate de urmele a sute de râme și melci ieșiți la plimbare după ploile călduțe de peste noapte. Dar astăzi i-am văzut peste tot prin Iași – pe trotuar, pe stradă, în iarbă, pe copaci; oriunde mă uitam îi vedeam cu antenuțele întinse și cu cochilia colorată diferit, care de care mai mare și mai frumoasă.
Melcii aceștia m-au făcut să mă întreb care mai este locul lor într-un oraș. Cum pot niște vietăți care se mișcă... „ ca melcul”... într-o societate a vitezei?
Și apoi m-am gândit că din cauza diferenței de mișcare melcii nu și-au dat seama că drumurile pe care merg azi nu mai sunt din pietriș udat cu apă curată de ploaie, ci din beton plin de substanțe chimice, stropit cu apă de ploaie care a spălat nori de praf și de CO2. Din același motiv cred că melcii nu au observat nici că iarba nu mai este așa de mare și nu mai așteaptă alte vietăți să îi scurteze vârfurile, pentru că vine mai des animalul cu gura de fier care face prea mult zgomot și consumă destulă energie pentru a putea rupe firele de iarbă.
Dar cred că dacă într-o zi melcii ar deschide ochii și ar vedea cu adevărat în ce secol au ajuns ar constata uimiți că „jungla lor” s-a schimbat; ar vedea că azi nu mai este nevoie de macetă pentru a croi drumuri prin necunoscut, că animalele nu mai dorm la umbra copacilor ci și-au făcut case mult mai mari decât ei, și mai ales, ar vedea că animalele de azi sunt foarte diferite deși în aparență toate seamănă unele cu altele.
Însă azi dimineață, melcii, în naivitatea lor, au plecat la plimbare pe bulevarde largi netezite cu astfalt. Nimeni nu i-a anunțat că dacă nu așteaptă răbdători la semafor poate să vină cineva să le calce în căsuță...

Viata de student

Ce inseamna viata de student? Numai studentul poate sa o defineasca. Numai cel care a pierdut noptile cu teancurile de cursuri in fata, numai cel care iese la Balena pentru a-si asculta ``fratii`` cantand la chitara in noptile calduroase, numai cel care, intrand in Universitate simte ca face parte dintr-un grup social cu care se identifica perfect, numai cel caruia ii place sa mearga prin camin pe la colegii sai pentru a mai ``socializa un pic``,numai cel care porneste noaptea pe strazi in cautarea vreunui club ``misto`` si care nu poate sa se treazeasca a doua zi dimineata sa mearga la curs, numai cel care se bucura cu adevarat de statutul de student, numai acela poate sa vorbeasca despre ea.
Ce face ca statutul de student sa fie mai important decat acela de elev? Probabil este din cauza varstei la care se intampla totul. Studentia se petrece atunci cand esti destul de matur sa poti faci alegeri fara sa ceri parerea altora si in acelasi timp, se petrece intr-o perioada din viata cu care stii sigur ca nu ai sa te mai intalnesti, inainte de a-ti lua viata in piept. Studentia e atunci cand iesi in oras fara sa ai un chior in buzunar si atunci cand stii ca nici colegii tai nu au. Studentia e atunci cand astepti pachetul cu mancare de la mama sau atunci cand asezi in bagaj borcanele goale pe care stii ca le vei aduce inapoi cu bunatati. Studentia iti da voie sa vorbesti cu alti studenti, pe care nu ii cunosti dar de care te leaga universitatea.
Din acest motiv, atunci cand stii ca te apropii de sfarsitul vietii de student simti cum te cuprinde amaraciunea, te gandesti imediat ca niciodata nu o sa iti fie mai bine ca acum, ca o data cu terminarea facultatii trebuie sa te mai maturizezi un pic, macar atata cat sa poti sa te descurci singur, fara ajutor prea mare din partea parintilor.
Cu ce ramai dupa ce te-ai bucurat din plin de viata de student? Cu o valiza uriasa de amintiri, cu prieteni si cu o ``carte`` pentru scrierea careia ai petrecut nopti albe in ultimul an de facultate. Dar cel mai important, studentia ramane un moment cheie din viata, pe care nu uiti sa il rememorezi de fiecare data cand ai ocazia. Studentia este si va ramane leaganul amintirilor noastre.

Cu ochi de strain

De multe ori se intampla sa ne lasam luati de valul rutinei si ajungem sa uitam sa mai privim la ce se intampla in jurul nostru, la mediul care ne inconjoara.
O raza de soare aruncata pe un perete al unei cladiri vechi sau una reflectata intr-un ochi de apa ratacit in mijlocul trotuarului ne poate atrage privirea si in acelasi timp, ne poate arata cat de minunate sunt locurile prin care am trecut de atatea ori, dar pe care nu le-am luat in seama.
O senzatie cu totul diferita este insa atunci cand plimbi un strain prin Iasi, sau prin oricare alte locuri din tara asta. Alaturi de un strain ai tendinta de a privi totul prin ochii lui si prin urmare, ai ocazia de a vedea lucruri noi. Poti sa vezi astfel niste cladiri pline de istorie, de arta si de maiestrie, ai ocazia sa vezi oamenii, lasand la o parte toate sentimentele pe care ti le starneau ei uneori si apoi, ai timpul necesar sa te detasezi de toate amintirile pe care le aveai legate de aceste locuri. Cand privesti prin ochii strainului poti sa vezi dincolo de cenusiul orasului din care simti uneori dorinta de a evada. Tot atunci poti sa vezi ca tara in care traiesti are mai mult decat hoti, coruptie si scandaluri; cand privesti prin ochii strainului poti sa vezi ca in tara ta sunt oameni si locuri demne de toata admiratia. Ochii strainului sunt nevinovati si iti pot arata o lume pe care nu stiai sa o privesti.
E mai dificil sa gasesti un strain care sa iti dea ocazia sa reexplorezi lumea, dar nu e greu sa privesti cu ochi de strain fiecare lucru ce te inconjoara. Macar din cand in cand...

Amintirile copilariei noastre

Probabil ca voi cunoasteti melodia pe care v-o propun si probabil ca multi o cunoastem din aceeasi sursa: un episod memorabil din ``Tom si Jerry``, desenele copilariei noastre.




De aici se vede cat de utile ne erau noua desenele de atunci; pentru ca ele au contribuit la formarea capitalului nostru cultural, probabil ca ele au fost cele care ne-au aratat cum este viata oamenilor mari de fapt: una in care se duce mereu o lupta si in care, de multe ori, cel mic il doboara pe cel mare. Chiar daca de multe ori nu eram de acord cu modul sadic in care se purta Jerry cu Tom, desenele astea ne-au marcat copilaria si ne-au ramas in suflet pentru totdeauna.
Sa mai aruncam o privire asupra a ceea ce inseamna desene animate pentru copiii de azi? Eu zic ca e mai bine sa ramanem la amintirile copilariei noastre si la inocenta noastra de atunci si sa ne detasam de toate macar pentru cateva minute.

E un mod placut de a asocia amintirile noastre din copilarie cu aceasta capodopera a muzicii clasice.

P.S. Am sa postez aici si episodul despre care vorbeam. In caz ca este aici cineva care nu isi aduce aminte.

Society...

Nu stiu daca am ceva personal cu societatea. Oricum, pe zi ce trece imi dau seama ca nu e chiar asa de buna pentru oameni, pe cat o promova Hobbes candva. Si astazi m-am gandit ca societatea ne face sa fim superficiali..de fapt.. activeaza superficialitatea din noi, pentru ca toti o avem dar asteptam momentul potrivit pentru a o activa (excludem cazurile in care unii oameni nu stiu decat sa fie superficiali).
Asadar facem parte dintr-o societate in care invatam sa calcam peste cadavre, sa nu ne pese de modul in care am ajuns intr-o anumita functie, sa nu ne intereseze parerile celorlalti si nici macar necazurile lor; toata lumea are probleme mai mari decat celalalt. Acum serios vorbind, oare cui nu i s-a intamplat vreodata sa se apuce de povestit o durere mare din suflet unui prieten, si sa ajunga la un moment dat, din consolat in consolant? Si uite asa, omul care era bun candva, acum devine nepasator la glasul celorlalti: ``Adica daca el nu a vrut sa ma asculte, eu de ce ar trebui sa ii ascult pe ceilalti?``
Si poate acesta nu e cel mai bun exemplu de superficialitate, asta e primul care mi-a venit in minte. Cu siguranta ca fiecare poate gasi unul mai bun. Ideea e ca in societate noi invatam sa nu mai fim solidari, altruisti, sensibili. Poate ca asta e doar problema societatii noastre, poate, din nou, mass-media e vinovata de toate. Si poate ca nu este atat de important sa aflam de unde apar toate schimbarile astea, problema care merita formulata ar fi: Oare pana unde se va ajunge in ritmul acesta?

Ce a mai ramas din mass-media

Citeam aseara despre minunatele contributii pe care le-a avut mass-media asupra personalitatii umane si despre necesitatea prezentei ei in societate. Dar daca ar fi sa analizam ce mai face mass-media astazi...cu siguranta ca am incepe sa ii reducem din importanta.
Mass-media, asa cum era ea promovata candva nu mai lasa omului posibilitatea de a afla doar ce doreste el, mass-media de astazi ne pune pe tava doar informatiile care i se par ei interesante si care ne pot forma un anumit comportament transformand astfel oamenii in public fara preferinte si fara dorinte personale.
Televiziunea cu precadere este masificata ea insasi, iar asta se rasfrange si asupra populatiei. Stirile sunt aceleasi peste tot, emisiunile de divertisment au toate aceleasi tinte: barfa, scandalurile, reality-show-urile sau alte teme care nu necesita analizare atenta, ci doar o simpla preluare de informatii.
Ziarele nu mai sunt asa de cautate. Au disparut vremurile in care lumea era incantata cand gasea o bucata de ziar si putea sa o citeasca in fata celorlalti, asa cum ii placea lui Ilie Moromete sa o faca. Ziarele ar putea, in felul lor sa ofere alternative pentru ceea ce produce televiziunea, dar problema e ca nu mai prezinta interes pentru public.
Ce a mai ramas din mass-media? As spune ca doar Internetul, desi pentru a putea sa il utilizezi ar cam trebui sa stii ce ai de cautat si unde. Pentru ca realitatea e ca Internetul intinde multe capcane ochiului neavizat si ca nu oricine poate sa exploreze aceasta "minunata biblioteca alexandrina".
Mass-media a ramas pana la urma aceeasi, problema e ca menirea si utilizarea ei sunt total distorsionate si ca , de multe ori, in loc sa informeze lumea, o dezinformeaza; in loc sa linisteasca populatia si sa ii potoleasca setea de informatie, o nelinisteste mai mult si ii da impresia ca nu are nevoie sa stie prea multe.
Mass-media s-a abatut mult de la cursul ei initial...

Da...sunt fericita pentru ca am aflat ca fericirea nu trebuie sa aiba forma, gust sau sa fie scumpa...fericirea nu e palpabila si nu o poti avea pe cai ascunse, ilegale...fericirea e atunci cand simti o mare multumire in suflet pentru ca ai reusit ceva la care lucrezi de mult..fericirea e atunci cand poti sa te bucuri de soare si de cantecul pasarilor fara sa ai vreo remuscare pentru ceva ce ai facut in trecut sau pentru ceva ce planuiesti in viitor...fericirea e atunci cand poti sa te trezesti dimineata gandindu-te ca urmeaza o zi in care vei face lucruri care iti vor aduce numai surse din care poti invata ceva.Fericirea nu sta in lucrurile pe care doresti sa le ai, ci in cele pe care le ai aici si acum.
Stiu ce este fericirea...si mai stiu ca e mai aproape de noi decat ne putem imagina...
Si cum era o vorba candva: Infrangerile sunt bune pentru ca numai trecand prin ele ne putem bucura de o victorie.

Vine primavara si in satul meu...

Îmi place să ascult, în serile călduroase, glasul satului, când oamenii stau în casă lângă soba caldă, când fumul își croiește drum prin nevazut și când câinii încep să dea raporturi între ei.
„-La mine aici e liber! – La mine a trecut o mâță cu coada ruptă. Știi cumva de-a cui e? – Am înțeles că Roșcatu s-a sfădit cu ea candva. Da’ cică nu-i bine sa te pui rău cu ea ca îți face zile fripte...”
Îmi place să cred că animalele comunică între ele când se lasă noaptea, la fel cum îmi place să cred că dimineața, înainte să răsară soarele, cocoșii își comunică între ei ora pe care o simt ei în coteț. De câte ori nu i-am ascultat dimineața când cîntau pe voci, niciodată în cor, și pe diferite tonalități, concerte numai de ei știute. Tot timpul am vrut să le descifrez glasurile...
Iar vara...vara când stai să asculți cântecul broaștelor, al greierilor și foșnetul ierbii...eu cred că nu există alt sunet divin decât acesta. Și cum se aude vântul suflând ușor printre frunze...dacă ai fi atent probabil că ai auzi până și firele subțiri de praf care-și caută adăpost în calea suflării.
Eu cred că toată liniștea își are mesajul său...până și în oraș, dacă te oprești o secundă din rutina ta și te rupi de zgomotul ventilatorului de la calculator, de zgomotul din casă, de zgomtul de afară și te uiți o secundă pe geam, atunci poți să vezi și să auzi natura. Și pentru asta nu îți trebuie nici o pregătire specială, trebuie doar să fii capabil să simți ceva...orice....
Și vine primăvara și în satul meu...pisicile și câinii stau întinși la soare, lăsând deoparte toate certurile lor, iar colțul ierbii își face drum prin zăpadă pentru a zări lumina...sublimă imagine...sublimă voce...

Fata nevazuta a Holocaustului

Tocmai am vazut "Schindler's List", si am ramas pur si simplu fara cuvinte.Nu am avut idee ca in timpul "macelului" numit Holocaust a putut exista un astfel de om, care a reprezentat practic soarele in persoana pentru cei 1200 de evrei condamnati la intuneric. Filmul mai arata inca o mica fata a evenimentelor tainuite si greu de imaginat petrecute in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Povestea in sine ne da la toti o lectie despre adevarata recunostinta si despre curajul de a lupta pentru a-ti salva "copiii".
Iar lectia despre putere pe care ne-o da Schindler este ca "Power is when we have every justification to kill, and we don't".
Filmul merita vazut...si toata recunostinta noastra...atat cat suntem noi in stare sa dam...

Schindler's list soundtrack

iarna siberiana

De mult nu am mai avut o iarna din asta...ger,zapada care iti scartaie sub picioare si care pare ca se lipeste de tine si nu te mai lasa sa inaintezi si un aer rece care cand il respiri, iti da impresia ca renasti intr-o alta lume, mai rece si mai reala. Iarna asta te trezeste parca la realitate, iti arata ca esti aici si acum si te tine mai cu picioarele pe pamant.
Albul nesfarsit din fata ochilor te izoleaza parca de restul lumii si te arunca, mai degraba fortat, pe "banca" rece din mijlocul sufletului si te indeamna sa te gandesti. Sa te gandesti la ce? La ce vei face de acum incolo, la ce vei deveni cand vei ajunge?
Dimpotriva. "Banca" aceasta te face sa te gandesti la trecut, sa iti amintesti de ierni geroase din copilarie cand te inarmai cu haine groase, de lana, facute de mama la gura sobei, cu papuci care niciodata nu erau destul de grosi sa nu iti inghete picioarele si porneai asa, prin intuneric, catre scoala. "Banca" aceasta te face sa te gandesti la veri ireale, la o caldura utopica....la ce lasi in urma...la ce iei cu tine in continuare.
Gerul acesta dezinfectant este numai bun pentru a-l incarca cu toate relele si rebuturile din viata ta, pentru a putea sa iti continui drumul prin viata mai linistit.
Nu degeaba Anul Nou se sarbatoreste iarna, si nu degeaba este ger, sau cel putin era ger in perioada asta. Nu degeaba reinvie natura primavara, dupa ce natura si-a facut curat in timpul iernii. Ce a fost slab a murit inghetat, ce e bun si viguros va renaste sub razele soarelui.
Si sa intelegem de aici ca toate au un rost. Nu degeaba stam acum la caldura depanand amintiri cu gust de portocale....si nu degeaba ne ingheata glasul....ca sa ne arate ca respiram.
Probabil ca siberienii sunt mai cu picioarele pe pamant decat noi. Frigul nu ii lasa sa visese prea mult...