Adulterul lui Paulo Coelho

                Ce-i drept, niciodată  nu am fost fanatică cu cărțile. Adică nu m-am înghesuit niciodată să fiu prima care cumpără cutare carte sau cutare autor. Însă de câteva zile, bombardată de pozele lui de pe Facebook cu cititori si cartea lui, mă cam rodea curiozitatea să citesc ultima carte a lui Coelho – Adulterul.

                Nu l-am găsit în librărie ci într-un supermarchet. L-am luat fără să îl răsfoiesc măcar si m-am grăbit să merg acasă pentru a rămâne doar eu cu el. Ieri i-am dedicat toata ziua mea liberă pentru a o descoperi pe Linda. O femeie ce avea lumea la picioare si cu toate astea era în pragul disperării. Pentru că oamenilor nu le ajunge totul, pentru că vor întotdeauna mai mult. Cartea face o trimitere subtilă la alchimist și la cele unsprezece minute care m-au adus să îl cunosc pe Coelho. E o combinație de idei care analizează viața de cuplu și societatea elvețiană în complexitatea și simplitatea lor. O carte ușoară dar care îți deschide multe porți de gândire...dacă ești în căutare de așa ceva.

                Cineva m-a întrebat dac îmi aduc aminte de toate cărțile pe care le-am citit. Am răspuns că nu-mi aduc aminte în totalitate însă am reținut idei...apoi fragmente scrise în caiete uitate. Din cartea lui Coelho, printre altele, mi-a rămas în minte o discuție dintre personajul principal și un șaman cubanez despre infidelitate. Cel din urmă susține că atât femeile cât și bărbații simt aceeași dorință de a înșela însă bărbatul este cel care trece la act cel mai des pentru că dăinuie în el nevoia de a procrea, întocmai ca la începuturile omenirii. Argumentul este simplu : „Ați remarcat că oamenilor le este frică mai mult de păianjeni și șerpi decât de automobile, cu toate că accidentele rutiere ucid cei mai mulți oameni?Toate astea pentru că spiritul nostru este încă ancorat în timpul peșterilor, când șerpii și păianjenii ucideau.”

                Interesant punct de vedere.

Trecut, prezent si viitor

        Lucrez la o casa pentru batrani  nu foarte batrani. Adica niste oameni abia iesiti la pensie care au bani si care s-au saturat de casa lor. E ca un hotel unde le sta tot timpul cineva la dispozitie iar ei isi pot vedea linistiti de sfarsitul zilelor.
        E o atmosfera calduroasa in acest hotel iar oamenii sunt simpatici. Fiecare isi duce in spate o poveste pe care nu stii cum sa o scoti la lumina. Pentru ca ti-e frica sa nu rascoleasca, cu ea, alte povesti triste. Intr-o zi am gasit o batranica, in apartamentul ei, cum sorta un teanc de poze. I-am spus ca probabil ii face placere sa rememoreze clipele. Mi-a raspuns ca jumatate dintre cei din poze sunt morti deja...
        Sunt oameni care nu mai au pe nimeni in viata lor, oameni ai caror copii, soti si frati au murit toti la scurt timp unul dupa altul. Nici nu stii ce sa vorbesti cu ei ca sa nu ii vezi ca incep sa planga in fata ta. Apoi, sunt oameni ai caror copii vin in fiecare zi sa ii vada. Sa le aduca micul dejun in camera, sa ii vada tarziu in noapte, sa joace carti cu ei, sa profite cat mai mult de parintii lor. Insa la sfarsit, avem si oameni parasiti, ai caror familie suntem noi, angajatii. Oameni lasati aici cu forta de catre copiii lor, copii care vin doar cand parintele lor a murit, copii care n-au mai dat o veste de ani buni, parinti care se agata de orice pentru a umple golul.
        Stand toata ziua printre ei mi-am dat seama ca batranetea nu face decat sa accentueze calitatile si defectele. O femeie care a fost contabila toata viata ei, noteaza in fiecare zi, pe orice bucata de hartie pe care o gaseste, tot ce a facut in timpul zilei, cu ore precise. E o femeie care nu iese niciodata din apartamentul ei. Pe hartiile ei gasesti la ce ora au iesit vecinii ei afara, ce a vazut la televizor, cat a durat emisiunea, cate bucati de carne si cati cartofi prajiti a avut in farfurie. Un fost director supravegheaza tot ce misca si stie sa strige cel mai tare cand e ceva ce nu ii convine, chiar daca nu il priveste. O sotie de ambasador ramane tot timpul eleganta, stilata si stie cum sa iti vorbeasca.O pianista scoate sunete dumnezeiesti chiar daca pianul este neacordat.
         Intr-o zi, pe cand eram in deplasare la un hotel de acelasi tip, insa in alt oras, am aflat ca acolo era gazduit un roman, fost soldat in armata franceza. Am zis imediat ca trebuie sa ii vorbesc. L-am gasit la masa, imbracat cu un costum impecabil de militar. I-am zis "Buna ziua" iar ochii lui s-au luminat de indata. Ajuns acum la 93 de ani, dupa 70 de ani de viata in Franta, cineva ii vorbea in romana. Era emotionat iar eu asemeni. Isi gasea cu greu cuvintele, m-a intrebat despre Romania si despre cum am ajuns eu acolo. Ultima data cand fusese in tara era prin anii '70 iar impresiile ii erau amare. Copiii lui isi gasisera rostul in Franta. Mi-a cerut sa il mai vizitez din cand in cand pentru ca i-a facut placere. I-am promis ca voi incerca sa revin.
        Cum se zicea la un post de televiziune iesean, in acest hotel " in fiecare zi e un nou inceput ". Aceiasi oameni, aceleasi fete, acelasi loc, acelasi ritm in fiecare zi, insa nu stii niciodata ce revelatii ti se vor face pe parcursul zilei.
      
       

Cuvinte despre un cer albastru

Stau in fata calculatorului si vreau sa scriu. Nu stiu despre ce, nu stiu cum, dar simt nevoia de a-mi stoarce creierul de idei. Pentru ca am multe si pentru ca mi-e dor sa dezbat.
Prinsa in cotidian si in efortul de a ma exprima cat mai bine in franceza, am uitat sa mai dezvolt cuvinte. Practicarea unei limbi straine seamana cu caietul de vocabular pe care il aveam la scoala. In fiecare zi scrii cuvinte noi, de unele iti aduci aminte, de altele nu. Apoi totul se rezuma intr-o exprimare in care folosesti tot timpul aceleasi cuvinte.
Mie imi plac cuvintele. Stiu ca au o mare forta asupra noastra, stiu ca pot exprima stari, idei, sentimente, fapte... cate si mai cate. De aceea mi-a placut dintotdeauna sa ma joc cu ele.
Blogul acesta a insemnat pentru mine tapetul pe care mi-am expus ideile, cu cuvinte adunate din carti, din discutii, din parerile altora...din vocabularul meu. Opiniile celorlalti mi-au dat incredere ca nu scriu degeaba, ca pot sa imi argumentez parerile dar si ca am o buna pista pentru a evolua. Din acest motiv, cat am fost studenta am continuat sa scriu. Imi aduc aminte ca de multe ori umblam hai-hui o zi intreaga prin Iasi si seara ma apucam sa scriu despre ce am vazut sau despre ce am discutat cu altii. Apoi asteptam sa vad ce feed-back primesc de la cei care ma citeau, daca m-am exprimat bine sau daca am fost destul de clara in ceea ce spuneam. Am adorat anii de studentie in care imi stimulam intelectul in fiecare zi pentru a evolua, pentru a afla cat mai multe, pentru a dezvolta si mai multe.
De cand sunt in Franta am fost provocata in fiecare zi sa imi imbogatesc vocabularul. Sa scriu in el cat mai multe cuvinte si apoi sa le si retin. Aici nu aveam o constrangere din partea invatatoarei care ne verifica daca am invatat, aici constrangerea mi-am impus-o eu. Pentru ca stiu ca daca nu am destule cuvinte, nu pot sa ma exprim, nu pot spune ce imi trece prin minte. Stiu ca daca nu am destule cuvinte nu pot decat sa ascult si sa imi pastrez ideile pentru mine.
De asta in ultima vreme am uitat sa scriu. Nu-mi lipsesc cuvintele...poate ca-mi lipseste ordinea. Am un haos in idei, un amalgam de lumi ce vorbesc in mintea mea, un vocabular amestecat si o teama ca poate nu mai este nimeni sa ma asculte.
M-am inconjurat de carti pe care nu am timp sau nu am rabdare sa le citesc. Le deschid uneori, citesc cateva pagini si apoi ma simt rusinata ca uit sa ma dezvolt pe mine, ca uit sa invat. Prinsa in remuscari, vreau sa fac cat mai multe in acelasi timp si apoi e haos.
Daca am reusit astazi sa scriu e pentru ca e mai putin haos in mintea mea. Cerul albastru si senin m-au ajutat sa-mi pun ordine in idei.
Astazi, cuprinsa de remuscari, mi-as dori sa reincep sa scriu. Despre orice. Sa fiu provocata, sa regasesc oamenii care gandeau mai departe de cotidian, sa aflu pareri si sa schimb idei.