Viata ca un puzzle

Mi-am descoperit pasiunea pentru puzzle-uri. Mi-am dat seama ca imi place sa pun cap la cap diferite piese pentru a forma un intreg si mai ales, mi-am dat seama ca am si rabdarea necesara cautarii pieselor potrivite.
Si in timp ce puneam cap la cap piese imprastiate pe toata masa, mi-am dat seama ca si viata noastra e ca un puzzle urias, cu nenumarate piese, pe care, in fiecare zi, in fiecare an, in fiecare moment al existentei noastre le punem cap la cap si incercam sa le punem intr-o oarecare ordine.
Viata ca un puzzle e plina de neprevazut, pentru ca nimeni nu stie cum trebuie sa arate desenul final si nimeni nu stie cate piese mai are de adaugat. Din punctul acesta de vedere, este bine sa privim viata asa, e bine sa adunam piese si sa asteptam rezultatul final.
Dar ce se intampla cu cei care aduna piese si uita sa le mai puna intr-o ordine? Ce se intampla cu cei care pun piesele intr-o alta ordine si care se abat de la acel desen final? Este posibil sa mai reuseasca sa refaca modelul initial?
Fiecare om are puzzle-ul lui. Fiecare are piesele lui (desi uneori piesele se mai intersecteaza cu ale altora) si fiecare isi stie mersul lui. Cu toate acestea, oamenii se aseamana prin munca lor de a-si pune o ordine in viata (unii fac asta mai mult altii mai putin). Cert este ca, la un moment dat, printr-o rasturnare de situatie, unii oameni ajung sa observe ca desenul nu corespunde cu aspiratiile personale si atunci hotarasc sa-l schimbe. Problema este ca piesele raman aceleasi, ca ele nu pot fi asezate in alte pozitii din cauza taieturilor si ca, oricum ar fi, noua imagine va fi foarte apropiata de cea anterioara. Sunt unii oameni care reusesc si asta..sunt unii care schimba toate piesele pentru a reusi, desi asta e cu mult mai greu si altii care se multumesc cu cel initial.
La puzzle-urile de buna calitate, piesele nu se lipesc daca nu sunt in ordinea corecta. La celelalte insa piesele se lipesc oricum ar fi. Probabil din cauza aceasta, noi, pentru a avea o viata de buna calitate trebuie sa ne straduim sa lipim piesele corect, fara a le forta, sa punem ''inimile'' la locul potrivit, lasand apoi loc ''crucilor'' sa intregeasca desenul.

Caldura mare, mon cher!

Am trecut si peste drama sfarsitului vietii de stundent. Nu pot sa explic cum...nu cred ca exista o reteta pentru asta si nici macar nu pot fi date sfaturi in acest sens. Eu cred ca explicatia se gaseste in faptul ca timpul a dovedit inca o data care este rolul sau in stergerea urmelor tristetii, la fel cum actioneaza si in cazul unei despartiri sau a mortii unei persoane. O alta explicatie mai poate fi si faptul ca m-am vazut inscrisa la master si ca stiu ca in felul acesta imi mai pot prelungi cu vreo 2 ani viata de student caminist si lipsit (oarecum) de griji si ca pot sa mai respir usurata macar pentru o vreme.
Acum ca m-am vazut mai linistita din punctul asta de vedere am putut deschide ochii mai larg, pentru a vedea ca in vara asta pot face tot ce mi-am propus cu mai mult timp in urma si in care pot sa recuperez noptile ratacite printre cursuri.
Iata de ce vara asta imi sopteste ca a sosit timpul ca eu sa cuceresc munti golasi, sa explorez taramuri dintr-o lume minunata, sa ascult povesti despre oameni care dorm pe pat de carti si care respira printre cuvinte intortocheate,sa cunosc oameni deosebiti si care pot spune lucruri cu adevarat interesante (asta in conditiile in care toata lumea e plictisita de aceleasi discutii despre politica, criza, bani sau alte scandaluri mondene si in care toata lumea cauta altceva, dar nu stie unde sa caute), si in care ma pot bucura altfel de soare si de viata. Printre altele, vara asta imi da ocazia de a invata mai bine tainele meseriei pentru care m-am format, de a le explora din proprie initiativa si nu stresata de notele proaste, si de a realiza ceea ce am amanat pana acum din varii motive.
E vara si e cald si imi place sa gandesc la planuri de viitor, la vise de implinit si la oameni cu caracter care mi-au infrumusetat zilele...si sa astept cu entuziasm o noua zi de maine...

Ultimul pas catre niciunde

In noptile lungi si albe cand scriam de zor la licenta ma gandeam, uneori, la ce voi simti dupa ce voi fi terminat totul. Si uite ca s-a terminat totul si inca nu imi dau seama ce simt.
Pe de o parte ma bucur ca am scapat, ca in sfarsit pot dormi linistita si ca pot sa fac si altceva dimineata in loc sa ma postez in fata calculatorului si sa incep sa tastez in nestire. Pe de alta parte...imi dau seama ca am sentimente confuze si dintre cele mai diferite.
Ma gandesc ca s-au terminat iesirile noastre la orice ora din noapte si din zi, cele cu colegii (si cei care au trait asta stiu foarte bine despre ce vorbesc aici) si cele cu prieteni pe care i-am cunoscut la chefuri, la examene si prin pauzele dintre cursuri.
Apoi ma gandesc ca s-au cam terminat diminetile in care adormeam cu capul pe banca pentru ca noaptea anterioara fusese mult prea scurta.
Dar pe langa faptul ca deja tanjesc dupa viata asta sociala, una cat se poate de reala, imi dau seama ca drumul asta pe care l-am parcurs cu atata entuziasm se cam termina pe marginea prapastiei. Nu vreau sa imi tin diploma in mana pentru ca stiu ca nu am ce face cu ea, nu vreau sa ma gandesc la meseria pentru care m-am format pentru ca stiu ca sunt foarte putine sanse sa o practic in viata asta...asa ca nu pot decat sa ma gandesc la un job care sa fie, macar tangential, pe aproape de asteptarile mele.
Au trecut deja cateva zile de cand am facut ultimul pas catre niciunde. Si nu pot decat sa ma gandesc ca o colega de-a mea avea dreptate cand scria ceva de genul: ''Daca te simti ca nu ai nici un scop, atunci inseamna ca esti licentiat." Si stiu ca suna dur, dar e adevarat, nu stiu daca poate cineva sa contrazica asta.
Nu pot sa vorbesc despre sentimentele mele post licenta...nu as putea sa le clasific inca. As putea doar sa vorbesc despre un mare gol in stomac pe care il am...si pe care cred ca il au si altii ca mine. Dar ce pot spune cu certitudine este ca abia astept sa revin in mijlocul celor care m-au ajutat sa DEVIN si sa retraiesc amintirile atat de pretioase.
Si uite asa mi-am dat seama ca asta e cea mai mare achizitie pe care am facut-o in timpul facultatii si cea mai utila : un imens bagaj de amintiri... pe care nu voi ezita sa le folosesc niciodata.
Nu stiu unde duce acest niciunde...numai Ada Milea avea planul facut pentru post-absolvire...