Ganduri

Aștept de mult ziua asta. O aștept de o zi, de un an, o aștept de parcă ar ține în ea toată viața mea. Astăzi sărbătoresc un an. Un an de când mi-am schimbat viața, un an de când reconstruiesc. Astăzi împlinesc un an de când trăiesc în Franța…un an lung cât cel puțin patru.

Când îmi făceam bagajele, când sorbeam „ultimele cafele” cu cei dragi mie, când mă pregăteam de plecare, nu știam ce mă aștepta. Am plecat cu inconștiență. Și asta a fost un lucru bun. Pentru că nu mă așteptam la nimic. Așteptam doar o schimbare care să mă scoată din rutină, un loc care să însemne altceva pentru mine, așteptam să fiu pusă în fața unor provocari și să fiu nevoită să lupt pentru a răzbate. Voiam să scap de mine și să mă reinventez. Nimic altceva. Plângeam după cei dragi și după mine pentru că știam că lăsam în urma vechiul eu.

Primul pas pe pământ franțuzesc nu a însemnat nimic. Era seara, eram stresată să mă descurc, să iau autobuzul, să ajung în casa unui necunoscut din Paris, să mă odihnesc un pic și apoi să pornesc mai departe. Abia a doua zi, pe la amiază, ajunsă în tren dupa 4 ore de așteptare în gară, în frig, printre porumbei, abia acolo am răsuflat și am început să mă gândesc. Să fiu conștientă că în jurul meu nu mai aud limba mea, să fiu conștientă că ceva se schimbase peste noapte. În cele 3 ore în TGV am privit spre soare și m-am lăsat invadată de gânduri.

Prima poza facuta in Franta

Îmi aduc aminte de ziua asta de parcă nu ar fi trecut un an. E ca și cum ar fi fost ieri dar într-un alt secol.

De atunci și pană acum nu a trecut timpul…au trecut faptele. S-au întâmplat toate cu o viteză fulgeratoare, s-au derulat toate ca un film în care eram actorul principal.

Ce e cel mai important de spus e că schimbarea a însemnat un nou ritm de viață...și nu un alt eu. Am rămas aceeași, mi-am păstrat „năravurile”, m-am păstrat pe mine și am lăsat totul să se schimbe în jurul meu. Îmi iubesc poate și mai mult casa și pe cei dragi din România. Pentru că îmi lipsesc mult și nu-s puține momentele în care îmi doresc enorm de mult să fiu lângă ei. Însă acum încep să prind rădăcini și aici. Și provocările nu s-au terminat, sunt la fel de multe.

Cândva, gândindu-mă la cei plecați peste hotare, trăsesem concluzia că eul lor va fi întotdeauna împarțit : unul în locul natal și unul în locul de adopție. Așa încep să fiu și eu, după un an petrecut aici.

Cu ocazia aniversării mele de azi, de aici, trimit un gând bun celor dragi, de acolo. Nu am uitat de nimeni, nu am înlocuit pe nimeni și pot să vă spun că acum știu că, în ființa omenească este destul de mult loc pentru două lumi.