La „Dimineți liniștite” este găzduit un mare filosof. Are 100 de ani și continuă să scrie. M-am pregătit sufletește multă vreme înainte să intru în camera lui. Mă simțeam nedemnă să fiu în fața lui. Auzisem doar că e obosit și că deja nu mai vorbește cu multă lume, chiar dacă lumea continuă să îl viziteze...străini care i-au admirat cărțile.
Am intrat la el și am încercat să îi vorbesc. Nu m-a auzit...sau nu a vrut să mă audă. Era în fața unui birou plin de hârtii și continua să scrie. Scria cuvinte, unele sub altele...idei pe care urma poate să le dezvolte.
Am plecat de acolo mică și dezamăgită. Mică pentru că forța lui intelectuală m-a copleșit. Dezamăgită pentru că trecerea anilor i-a rupt acestui om puterea de a mai spune ceva. Am încercat să îi citesc cărțile, să aflu cât mai multe despre el de pe Internet. Am renunțat repede la cărți pentru că filosofia e mult mai greu de înțeles atunci când e scrisă în altă limbă. Am găsit pe Internet o poză cu el de pe când era un pic mai în forță și pe când încă preda studenților. Un om frumos în ochii căruia se citea pasiunea pentru viață. Astăzi e un membru de onoare la „Dimineți liniștite”... dar din ce în ce mai șters.
Acolo găsești oameni pentru care totul s-a sfârșit,
chiar dacă ei sunt încă vii. Sunt oameni pentru care viața mai înseamnă
doar mâncat, dormit și întoarcerea continuă într-un vis pe care nu îl
mai înțelege nimeni. Sunt oameni pe care durerile, vederea slabă, brațele amorțite și picioarele străine îi fac să nu mai aștepte decât sfârșitul. Oameni a căror viață este legată de un aparat, de un fotoliu rulant sau de medicamentele luate în fiecare zi. Oameni care te fac să te gândești la tine, la ceea
ce ai și la ceea ce riști să devii.
Cel mai tare mă sperie lipsa memoriei. Oamenii uită într-o secundă tot, viața o ia de la capăt pentru ei în fiecare moment. Sunt femei care mă văd trecând de 10 ori în fața lor, în aceeași zi și care mă salută de fiecare dată ca și cum m-ar vedea pentru prima dată. Sunt oameni care uită ultimele 5 minute dar care își aduc perfect aminte de clipe neprețuite din tinerețe.
Cu toate acestea oamenii rămân devotați. Soția care își vizitează soțul în fiecare zi, fata care ia prânzul în fiecare zi cu mama ei, tânăra care preferă, de 19 ani să trăiască printre bătrâni, soția filosofului care este încă geloasă pe străinele care vin să îl viziteze, oamenii care lucrează în fiecare zi cu ei, fiecare, în felul lui, își arată devotamentul pentru celălalt.
Toți mi-au spus că viața trece mult prea repede.Privindu-i în ochi, mi-am dat seama că au dreptate.