duminică, 27 noiembrie 2011

Ganduri ratacite pe un servetel

In creierul muntilor, la umbra brazilor, cosurile torc fuioare de fum. Cerul taiat de varful padurii e limpede si prea sus. Voronetul e ca o picatura de roua in palma unei frunze. Brazdata din loc in loc de vene groase de munte, padurea se desfasoara la picioarele mele calda si intunecata.
Nu-mi dau seama daca-i toamna... Numai varfuri de copaci galbeni si stropi de promoroaca ma fac sa cred ca sunt vie... mai vie ca oricand.
Respir aer ascuns in buzunarele muntilor si simt cum imi curg prin vene ganduri despre nimic. Am uitat aici de mine si m-am regasit pe MINE. Nu sunt ganduri despre rutina, nu-mi aduc aminte de oras. Sunt doar eu aici si inca imi adun fiintele din fiecare varf de munte.
Iar manastirea... e mica dar mult mai mareata, e stearsa dar plina de istorie. Si ce gasesc acolo e liniste... O liniste din care mintea mea gaseste atata energie incat sa faca o radiografie a vietii.
In vidul dintre munti am gasit mai multa energie decat as fi putut gasi in tot furnicarul.
Iar pentru asta... in rucsac... am lasat un buzunar gol. Pentru a-l umple cu liniste.

marți, 15 noiembrie 2011

Multumiri

Ma gandesc ca oamenii sunt prea slabi sa isi arate slabiciunile. Ne gandim mereu ca gesturile sunt destul si ca nu mai este nevoie de cuvinte. Dar de cate ori nu s-a intamplat oare sa apreciem pe cineva si sa tinem pentru noi sentimentul asta? Si nu e vorba aici numai despre iubire. De cate ori nu s-a intamplat sa vedem la cineva lucruri uimitoare, lucruri de valoare si sa nu spunem chestia asta?
Mie sincer mi s-a intamplat asta de multe ori. Si am tacut pentru ca imi era frica sa imi arat slabiciunea. Imi era frica sa nu primesc acelasi raspuns, imi era frica sa recunosc ceea ce simt. Dar nu m-am gandit niciodata ca poate omul de langa mine are nevoie de un feed-back, asa cum si eu am nevoie uneori. Pentru ca vrem, nu vrem, noi suntem oameni si avem nevoie sa ni se recunoasca meritele. Si atunci de ce nu o facem pentru altii?
Ne este frica sa spunem Iarta-ma! si ne este frica sa spunem Felicitari! sincere. Pentru ca ne este frica sa recunoastem ca cineva poate fi mai bun ca noi si pentru ca ne este foarte greu sa recunoastem partea noastra de vina. Dar nu ne gandim ca in felul asta lasam scutul la o parte si ca poate in ochii acelei persoane vom creste ca si oameni.
Nu pot sa multumesc aici si sa imi spun aprecierile pentru toti oamenii care au contat in viata mea. Nu pot sa recuperez cuvinte pe care nu le-am spus. Dar pot sa imi sun mama si sa ii spun cat de mult o iubesc si ca ii multumesc ca m-a adus in stadiul in care ma aflu, pot sa ii spun sefei mele ca o apreciez pentru puterea cu care infrunta toate problemele, pot sa le multumesc prietenilor pentru ca imi sunt alaturi cand am nevoie si pentru ca imi ofera lectii de viata in fiecare zi, pot sa le multumesc oamenilor care, la un punct in viata, mi-au oferit o lectie.
Si nu fac asta pentru ca vreau sa arat ca eu nu sunt la fel ca oamenii despre care vorbesc. Vreau sa arat ca ma gandesc la asta si ca incerc sa scap de defectul asta. Lucru pe care il recomand tuturor. Pentru ca e un sentiment de usurare de nedescris sa spui oamenilor lucruri din astea. Si nu numai pentru mine ci si pentru cei din jurul meu.
Si asta e unul din exemplele de actiuni pe care trebuie sa le facem daca vrem intr-adevar sa schimbam ceva. Pentru a arata oamenilor ca se poate sa fim altfel. Important e sa vrem...

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Rătăciri...

Zboară frunze galbene și ciori,
Oameni vin, de sărbători...cu flori;
Copaci întineriți de curcubeu
Trezesc melancolia-n gândul meu.

Și parcă sunt pictați de mâini dumnezeiești...
Culori ce te-nsoțesc oriunde ești,
Pământul pregătește roadele-n cămară,
Când ploaia-nlăcrimează geamurile-afară.

Cu gândul la îngheț și gându-mi tace.
E toamnă...colorată și îmi place
Să-mi încălzesc privirea cu-amintiri,
Să îmi îngheț sufletul cu rătăciri.

Ecaterina Florea