Urmaresc cartile lui Dan Lungu de cand mi-a fost profesor si mai ales de cand am citit "Cum sa uiti o femeie". Cand te lansezi in lectura cartilor lui, timpul se opreste, personajele lui devin prietenii tai. Limbajul familiar te transforma intr-un actor pe scena lui. Universul cartilor sale este marcat puternic de amintirea perioadei comuniste, detalii stiute si nestiute ce reies din pielea personajelor in situatii din cele mai diverse.
"Fetita care se juca de-a Dumnezeu" este urmarea acestei perioade. Autorul exploreaza teme precum emigratia temporara, copilaria, reconfigurarea identitatii, relatiile de cuplu, conflictul intre generatii, totul in contextul schimbarilor aparute in Romania post-decembrista. Nu cred ca e nevoie sa vorbesc despre firul intamplarilor. S-au scris deja destul de multe recenzii pe tema asta. Finalul e neasteptat si tulburator. Inca o dovada a faptului ca personajele lui Dan Lungu sunt vii si reale.
Temele abordate sunt teme de actualitate. Am auzit cu totii despre "spanioli si italieni", despre capsunari si femeile care sterg batranii la fund si cred ca avem cu totii deja o parere despre asta. De altfel, cartea reuseste sa surprinda foarte bine acest aspect. Copiii care au suferit din privinta asta sunt adultii de astazi. I-am vazut la televizor cu ani in urma, ar mai trebui sa vedem pe viitor cum au ajuns ei sa isi construiasca viata. Stim cu totii ca plecarea unuia dintre parteneri aduce de cele mai multe ori la separarea cuplului si mai ales, ca generatia bunicilor este cea prinsa intre ciocan si nicovala, intre dorul de copiii lor, nevoia de a se ocupa de educatia nepotilor si rolul de mediator atunci cand cuplul se destrama.
Toate astea le stim deja.
Unde gasim asadar farmecul in cartea lui Dan Lungu?
In primul rand, in faptul ca el reuseste sa explice fenomene sociologice actuale intr-o maniera umana si simpla. Fara sa ne dam seama, autorul ne conduce intr-o analiza calitativa a fenomenelor petrecute in Romania post-comunista, insa fara concluzii si fara recomandari. Finalul cartii mai ales indeamna cititorul sa porneasca pe teren si sa descopere care sunt consecintele faptelor prezentate peste ani si ani.
In al doilea rand, romanul se prezinta ca un puzzle pentru care ne lipseste imaginea finala. Gasim toate piesele, le unim incetul cu incetul dar nu stim ce trebuie sa iasa in final. Cu atat mai mult, finalul ramane in continuare un mister.
In al treilea rand, personajele lui Dan Lungu sunt foarte concentrate pe introspectie, de la cel mai mic pana la cel mai mare. Prin amintiri, reflectii si imaginatie descoperim personaje cu o viata interioara foarte activa. Chiar daca actiunea se petrece in timp, nu asistam la o evolutie ci la o clarificare. As putea spune chiar ca putem vorbi despre o "Miorita" in proza.
Reflectia batranului Cosoi cum ca "in viata nu inving cei care fac alegerea cea mai buna, ci cei care o evita pe cea mai proasta" m-a pus mult pe ganduri. Adica pentru o viata buna trebuie sa eviti greutatile sau sa le escaladezi? Ce te poate face sa spui asta? Poate faptul de a vedea ca sunt altii care reusesc fara prea mult efort in timp ce tu te zbati fara un rezultat concret. Pentru asta cred ca trebuie sa incetam sa aratam oamenii care au succes fara sa fi muncit asiduu. Pentru "fetita care se juca de-a Dumnezeu" era usor sa porunceasca oamenilor si tuturor vietuitoarelor ce trebuie sa faca. Cel mai greu era sa porunceasca mamei ei sa se intoarca.
In cele din urma, concluzia Raditei atrage atentia asupra faptului ca ajungem sa ii uitam repede pe cei dragi. Nimeni nu mai vorbeste de intoarcerea mamei caci fiecare si-a urmat cursul vietii. La inceput e dorul, apoi e obisnuinta, apoi e uitarea, asa cum ajungem sa traim moartea cuiva drag.
Toate astea si nu numai fac din romanul lui Dan Lungu inca un roman de exceptie. Unul care merita citit, descoperit si meditat.