De câteva zile vreau sa scriu. Sa scriu cum o făceam cândva, despre toate si despre nimic. De fiecare data ma regăsesc însă intr-o stare de vid indelectual. Nici o idee care circula, nici un cuvânt care iese, doar o dorinta in sufletul meu. Văzând asta am încercat sa meditez. Adică, contrar a ceea ce am crede, sa imi golesc mintea de idei, sa nu ma gândesc la nimic si sa trăiesc prezentul. Am renunțat repede căci ideile ma năpădeau fix in momentul acela..
Apoi m-am întrebat de ce? De ce nu mai pot face ca atunci când ma așezam in fata foii iar cuvintele ieșeau singure? De ce nu mai am idei? De ce mai vreau sa scriu?
Poate ca nu mai am ce spune. Poate ca nimic nu mi se mai pare interesant. Poate ca mi-e teama sa nu fiu ridicula. Poate ma tem sa nu spun prea mult....
Dupa ani de zile in care am căutat sa îmi fac un rost in viața, astăzi pot spune ca am ajuns sa trăiesc rutina oamenilor din toate timpurile... Cel puțin așa o numesc eu. Ma trezesc dimineața, beau cafeaua, ma pregătesc pentru munca, plec la munca, 40 de minute in mașina in care nu am timp sa ma gândesc la mine pentru ca traficul e ca un spectacol, 8 ore la munca in fata calculatorului, alte 40 de minute in mașina, ajung acasă, fac de mâncare, el ajunge, vorbim un pic, mâncam, câteva minute in fata televizorului apoi fixez deșteptătorul pentru a doua zi apoi somn. A doua zi la fel, a treia, a patra si tot așa pana vineri. Vineri seara sunt bucuroasa ca săptămâna s-a terminat. De parcă singura mea plăcere e sa văd ca săptămânile trec. De parca asta ar fi singurul meu scop in viața... De parca as trai pentru Weekend. Si culmea, Weekend-ul trece așa de repede încât dintr-o data ma trezesc duminica seara, pregătindu-mi prânzul pentru a doua zi, gândindu-ma la săptămâna care va incepe.
Nu sunt nefericita când spun toate astea. Din contra, îmi dau seama ca îmi place, ca poate pentru mine e o dovada a maturitatii, o dovada ca am reușit sa fac ceva in viața..
Un singur lucru mi-as dori.. Oameni care sa ma provoace intelectual. Oameni care își pun întrebări, oameni care vor sa caute ceva in spatele oricărui lucru.. Din când in când dau peste oameni din ăștia. De îndată ce ii miros un pic încep sa le storc ideile, sa ii întreb câte in luna si in stele si încerc sa opresc timpul... Mi-am dat seama ca aici, oamenii care sunt mai spirituali, mai dubitativi, caută tot timpul sa își videze mintea, sa scape de idei. Sunt genul de oameni care pleacă sa facă turul lumii cu un rucsac in spate, cu un ghid de conversatie si cu puțini bani in buzunare. Oameni care nu își fac griji pentru nimic, nici unde vor dormi nici ce vor mânca, oameni care vor sa "nu strivească corola de minuni a lumii" ci sa o contemple. De aia poate ca nu-i găsesc aici.. Pentru ca sunt plecați deja...
Toate astea mi-ar explica de ce nu am idei, de ce nu mai știu despre ce sa scriu. Pentru ca in cotidianul meu nu găsesc nimic despre care as putea sa scriu... Iar când vreau sa o fac, nu mai am cuvintele. Pentru ca cuvintele sunt ca un mușchi care trebuie antrenat tot timpul. O data ce ai pierdut antrenamentul te trezești cu dureri musculare însă cu o dorința de a reveni pe scena.
Romanul e totuși filosof....o știm de la cioban. Câteodată când oamenii îmi cer sfaturi le dau exemple din sfaturile mamei.. Ei îmi spun ca mama are dreptate, eu știu ca ea e filosof. De asta as vrea ca pentru ea sa scriu. Ea nu știe pe unde îmi fuge mintea dar eu știu ca totul e din cauza ei....
Am recitit de curând "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" si m-am lăsat purtată de val. Imi aduc aminte de ziua când am comentat-o la ora de română in liceu, imi aduc aminte ca eram refractara la genul acesta de poezie si ca mi-a luat ceva timp sa o înțeleg. Acum imi dau seama ca imi lipsesc oameni de genul lui Lucian Blaga. Căci si eu "iubesc si flori si ochi si buze si morminte".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu