Am asteptat momentul acesta ca un copil. L-am dorit dar nu mi l-am imaginat; pentru ca imi place sa ma las surprinsa.
Ca o comoara ascunsa in mijlocul unei paduri de pini maritimi, oceanul saruta in fiecare zi nisipul fin. Doar mie mi-a facut inima sa tresara. L-am auzit de departe. Un vuiet colosal, strain de vuietul orasului. Nici macar pescarusii nu indrazneau sa scoata un strigat. De indata ce am trecut de digul de nisip, un covor imens de apa mi se rostogolea la picioare.Oceanul era acolo. Toate descrierile din carti nu mai insemnau nimic, toti cei care l-au vazut deja nu ma mai interesau. Plamanii mi s-au umplut de aer sarat, parul se plimba in bataia vantului, ochii cautau orizontul departe iar inima imi batea foarte puternic. Oceanul era acolo, cu valurile lui enorme, cu nisipul fin si cu scoicile aruncate la mal. Valuri inspumate ce se rostogolesc fara incetare.
As putea sa il privesc ore intregi. Nici un val nu seamana cu celelalte. Apa danseaza si nisipul o data cu ea. Pe mal, il simti cum inainteaza. E ca si cum oceanul ar incerca sa te prinda.
Valurile sunt doar la tarm. In larg e ca o panza in bataia vantului. La apus, soarele aluneca usor in apa, incetul cu incetul, ca intr-o mare de smoala.
Noaptea e placut si infiorator. Nu zaresti decat linii albe ce se rostogolesc in intuneric, linii ce se sparg si reincep. Ti se pare ca sunt departe. Insa oceanul cu totul e departe. Se retrage pe sute de metri lasand in urma nisip fin, obosit de curenti. Vuietul e si mai mare. Ca o voce care te striga, care vrea sa isi spuna povestea.
Privind oceanul timpul se scurge precum nisipul dintr-o clepsidra. Esti incantat la inceput iar la final esti trist pentru ca s-a terminat.
Oceanul e un domn care impune respect. Esti minuscul in fata lui iar tot ce poti face este sa il admiri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu