Ganduri

Aștept de mult ziua asta. O aștept de o zi, de un an, o aștept de parcă ar ține în ea toată viața mea. Astăzi sărbătoresc un an. Un an de când mi-am schimbat viața, un an de când reconstruiesc. Astăzi împlinesc un an de când trăiesc în Franța…un an lung cât cel puțin patru.

Când îmi făceam bagajele, când sorbeam „ultimele cafele” cu cei dragi mie, când mă pregăteam de plecare, nu știam ce mă aștepta. Am plecat cu inconștiență. Și asta a fost un lucru bun. Pentru că nu mă așteptam la nimic. Așteptam doar o schimbare care să mă scoată din rutină, un loc care să însemne altceva pentru mine, așteptam să fiu pusă în fața unor provocari și să fiu nevoită să lupt pentru a răzbate. Voiam să scap de mine și să mă reinventez. Nimic altceva. Plângeam după cei dragi și după mine pentru că știam că lăsam în urma vechiul eu.

Primul pas pe pământ franțuzesc nu a însemnat nimic. Era seara, eram stresată să mă descurc, să iau autobuzul, să ajung în casa unui necunoscut din Paris, să mă odihnesc un pic și apoi să pornesc mai departe. Abia a doua zi, pe la amiază, ajunsă în tren dupa 4 ore de așteptare în gară, în frig, printre porumbei, abia acolo am răsuflat și am început să mă gândesc. Să fiu conștientă că în jurul meu nu mai aud limba mea, să fiu conștientă că ceva se schimbase peste noapte. În cele 3 ore în TGV am privit spre soare și m-am lăsat invadată de gânduri.

Prima poza facuta in Franta

Îmi aduc aminte de ziua asta de parcă nu ar fi trecut un an. E ca și cum ar fi fost ieri dar într-un alt secol.

De atunci și pană acum nu a trecut timpul…au trecut faptele. S-au întâmplat toate cu o viteză fulgeratoare, s-au derulat toate ca un film în care eram actorul principal.

Ce e cel mai important de spus e că schimbarea a însemnat un nou ritm de viață...și nu un alt eu. Am rămas aceeași, mi-am păstrat „năravurile”, m-am păstrat pe mine și am lăsat totul să se schimbe în jurul meu. Îmi iubesc poate și mai mult casa și pe cei dragi din România. Pentru că îmi lipsesc mult și nu-s puține momentele în care îmi doresc enorm de mult să fiu lângă ei. Însă acum încep să prind rădăcini și aici. Și provocările nu s-au terminat, sunt la fel de multe.

Cândva, gândindu-mă la cei plecați peste hotare, trăsesem concluzia că eul lor va fi întotdeauna împarțit : unul în locul natal și unul în locul de adopție. Așa încep să fiu și eu, după un an petrecut aici.

Cu ocazia aniversării mele de azi, de aici, trimit un gând bun celor dragi, de acolo. Nu am uitat de nimeni, nu am înlocuit pe nimeni și pot să vă spun că acum știu că, în ființa omenească este destul de mult loc pentru două lumi.

Revolta

Mesajul asta e pentru Guvern, pentru presedinte, pentru cetateni, pentru romani, francezi, englezi si toate popoarele alea care ne judeca pentru ca am facut greseala, cu ani in urma, de a incerca sa integram romii in tara noastra. Mesajul asta vine pentru ca m-am saturat sa vad in fiecare zi cum se cheltuie bani, timp si energie pentru a discrimina pozitiv o etnie care nu vrea sa se conformeze regulilor sociale.
Pentru faptul ca „romanii romi” si nu numai ne fac de ras in tara si peste hotare suntem toti de vina. De vina e cel care ii lasa sa plece peste hotare (cel care le vinde un bilet si care crede ca doar isi face treaba, vamesul care inchide ochii in fata unor evidente atunci cand banul straluceste mai mult decat filigranul dintr-un pasaport fals), de vina sunt cei care se lasa induplecati de falsa lor suferinta si le paseaza centii care le raman de la cumpararea unui bilet de tramvai, de vina sunt cei care le ofera subventii si ajutoare pentru ca dragii nostri conationali sa stea cuminti in casele lor si sa nu mai jeneze ochiul occidentalului. De vina suntem noi toti pentru ca nu ne-am invatat inca, dupa ani intregi de incercari, ca singura solutie de integrare a lor este ignoranta.
Ar trebui ca cersitul sa fie interzis prin lege. Pentru ca nimeni nu plateste impozit pentru venit...pentru ca la sutele de centi scapati printre degete in mana care nu iti spune nici o poveste, sarmanul om al strazii va pleca la sfarsitul zilei cu mai multi bani decat cel care munceste 8 ore pe zi intr-un amarat loc de munca... ce e drept legal si impozitat in fiecare secunda. Pentru ca nimanui nu ii place sa-i fie urechile agresate de acelasi „da-mi si mie bani sa-mi iau un colt de paine”, pentru ca nimanui nu-i place sa verifice de 10 ori buzunarul sau geanta sa vada daca nu cumva, suparat ca nu i-ai dat, cersetorul sa se fi servit singur din banii pe care tu ii muncesti din greu zi de zi. Ar trebui sa fim mai reactivi cand vedem un copil, in plina zi, ca vine sa iti ceara bani. Ar trebui sa il luam de o aripa si sa il aruncam intr-o scoala, sa invete ca banii nu se cer ci se muncesc, ar trebui sa intram in casa parintilor lui si sa le luam si painea de pe masa pentru ca nu sunt decat niste parinti denaturati care scot copii pe banda direct proportional cu castigul pe care pot sa il aduca din alocatii si din cersit.
Dar se pare ca asta nu e treaba noastra..pentru ca riscam in fiecare secunda ca unul sa iti dea in cap, pentru ca daca te iei de copilul strazii in urmatoarea secunda va aparea parintele lui grijuliu care iti va da si el in cap pentru ca te-ai luat de plodul lui, pentru ca daca tu nu dai un cent cersetorului pe strada si el iti va da in cap si va pleca cu tot portofelul tau si dupa aia vei regreta ca ai fost egoist si nu i-ai dat... pentru ca totul se invarte intr-un cerc vicios si pentru ca singurii discriminati suntem noi, romanii care muncim cinstit si care suntem vinovati ca venim din aceeasi tara in care, potrivit strainilor, locuiesc toate gastile de asasini, cersetori si oameni certati cu legea.
Ar trebui ca statul sa se opreasca din a le da alocatii si ajutoare de tot felul. Ar trebui sa ii trimita sa munceasca pentru fiecare banut pe care il primesc, ar trebui sa ii controleze daca intr-adevar au curatat santul, daca au maturat strada si daca au ridicat gunoiul de pe strada sau l-au indesat intr-un colt in care „nu se vede”. Ar trebui ca statul asta care e depasit de situatie sa fie mai atent cu banii pe care ii da. Ar trebui ca el sa stea macar cateva minute sa se gandeasca unde e de fapt problema. Ar trebui sa ne gandim un pic la „Pilda talantilor” si sa nu mai asteptam atata sa ne pice ajutorul din cer.
Pentru ca mie mi-e clar acum ca nu romii sunt problema, ci noi. Pentru ca le-am creat un cadru atat de propice sa se desfasoare incat ei nu fac decat sa profite de nestiinta noastra.

Lectia nr. 2

La „Dimineți liniștite” este găzduit un mare filosof. Are 100 de ani și continuă să scrie. M-am pregătit sufletește multă vreme înainte să intru în camera lui. Mă simțeam nedemnă să fiu în fața lui. Auzisem doar că e obosit și că deja nu mai vorbește cu multă lume, chiar dacă lumea continuă să îl viziteze...străini care i-au admirat cărțile.
Am intrat la el și am încercat să îi vorbesc. Nu m-a auzit...sau nu a vrut să mă audă. Era în fața unui birou plin de hârtii și continua să scrie. Scria cuvinte, unele sub altele...idei pe care urma poate să le dezvolte.
Am plecat de acolo mică și dezamăgită. Mică pentru că forța lui intelectuală m-a copleșit. Dezamăgită pentru că trecerea anilor i-a rupt acestui om puterea de a mai spune ceva. Am încercat să îi citesc cărțile, să aflu cât mai multe despre el de pe Internet. Am renunțat repede la cărți pentru că filosofia e mult mai greu de înțeles atunci când e scrisă în altă limbă. Am găsit pe Internet o poză cu el de pe când era un pic mai în forță și pe când încă preda studenților. Un om frumos în ochii căruia se citea pasiunea pentru viață. Astăzi e un membru de onoare la „Dimineți liniștite”... dar din ce în ce mai șters.
Acolo găsești oameni pentru care totul s-a sfârșit, chiar dacă ei sunt încă vii. Sunt oameni pentru care viața mai înseamnă doar mâncat, dormit și întoarcerea continuă într-un vis pe  care nu îl mai înțelege nimeni. Sunt oameni pe care durerile, vederea slabă, brațele amorțite și picioarele străine îi fac să nu mai aștepte decât sfârșitul. Oameni a căror viață este legată de un aparat, de un fotoliu rulant sau de medicamentele luate în fiecare zi. Oameni care te fac să te gândești la tine, la ceea ce ai și la ceea ce riști să devii.
Cel mai tare mă sperie lipsa memoriei. Oamenii uită într-o secundă tot, viața o ia de la capăt pentru ei în fiecare moment. Sunt femei care mă văd trecând de 10 ori în fața lor, în aceeași zi și care mă salută de fiecare dată ca și cum m-ar vedea pentru prima dată. Sunt oameni care uită ultimele 5 minute dar care își aduc perfect aminte de clipe neprețuite din tinerețe.
Cu toate acestea oamenii rămân devotați. Soția care își vizitează soțul în fiecare zi, fata care ia prânzul în fiecare zi cu mama ei, tânăra care preferă, de 19 ani să trăiască printre bătrâni, soția filosofului care este încă geloasă pe străinele care vin să îl viziteze, oamenii care lucrează în fiecare zi cu ei, fiecare, în felul lui, își arată devotamentul pentru celălalt.
Toți mi-au spus că viața trece mult prea repede.Privindu-i în ochi, mi-am dat seama că au dreptate.

Socio-loghez

La „Dimineți liniștite” fiecare zi aduce ceva nou. Totul e rutină și cu toate acestea oamenii se trezesc în fiecare dimineață așteptând ceva nou. Sunt vreo 40 de bătrâni care preferă să își petreacă ultimii ani din viață într-o casă în care nu le lipsește nimic, în care știu că oricare le-ar fi nevoile, este cineva, la capătul firului, care le va veni în ajutor. Sunt oameni care și-au lăsat viața acasă și încep una aproape nouă aici.
M-am dus sa fac pe sociologul și m-am trezit un confident. O străină căreia au simțit nevoia să îi vorbească, să îi povestească despre viața lor de dinainte, să îi povestească despre viața lor de acum. În fața lor am simțit că eternitatea timpului nu mi-ar ajunge pentru a sta de vorbă, pe îndelete, cu fiecare dintre ei.
În fiecare cameră oamenii și-au adus de acasă mobilă, poze, animale de companie și amintiri. Despre toate astea oamenii aceștia au simțit nevoia să îmi vorbească. Despre cum au cumpărat din primul salariu dulapul din colț, despre rafturile de haine pe care le-au lăsat acasă pentru că nu au destul de mult spațiu în camera lor, despre copiii lor, despre colajul de pe perete unde sunt aliniate cu grijă poze tip buletin făcute în fiecare an din viață pentru a surprinde un chip ce îmbătrânește, despre ani și despre viață.
I-am întrebat pe oameni dacă se plictisesc și dacă este ceva ce vor să facă pentru ca zilele să treacă mai ușor. Mi-au spus că nu îi interesează nimic, că până și activitățile care se fac deja îi plictisesc și că ei nu își doresc decât să se odihnească pentru viața zbuciumată pe care au avut-o. Televizorul îl privesc rar pentru că nu vor să știe mare lucru despre lumea de afară. Oamenii de acolo preferă să doarmă cât mai mult, să facă menajul, să citească sau să mediteze la viața pe care au avut-o. Unii se bucură când cineva le trece pragul, alții se simt bine în singurătatea lor.
În locul ăsta nu ai impresia că timpul s-a oprit. Din contră, ți se pare că trece mult mai repede. Vezi oameni care relaționează, care se bazează unul pe celălalt, bărbați care visează la idile cu vecina de la masă, femei care se simt frumoase când atrag priviri, oameni care trăiesc prin viața copiilor lor.
Am învățat 2 lecții acolo:
1. Pentru toate momentele în care vrem să ne oprim din drum pentru că suntem obosiți trebuie să ne gândim că va veni un moment în care tot ce vom face va fi să ne odihnim.
2. Trebuie să profităm de forțele noastre înainte de a le pierde.
Pentru a doua lecție voi reveni cu detalii într-o altă zi.