Nu am mai văzut atâția melci pe stradă de când mergeam la școală pe drumuri de țară brăzdate de urmele a sute de râme și melci ieșiți la plimbare după ploile călduțe de peste noapte. Dar astăzi i-am văzut peste tot prin Iași – pe trotuar, pe stradă, în iarbă, pe copaci; oriunde mă uitam îi vedeam cu antenuțele întinse și cu cochilia colorată diferit, care de care mai mare și mai frumoasă.
Melcii aceștia m-au făcut să mă întreb care mai este locul lor într-un oraș. Cum pot niște vietăți care se mișcă... „ ca melcul”... într-o societate a vitezei?
Și apoi m-am gândit că din cauza diferenței de mișcare melcii nu și-au dat seama că drumurile pe care merg azi nu mai sunt din pietriș udat cu apă curată de ploaie, ci din beton plin de substanțe chimice, stropit cu apă de ploaie care a spălat nori de praf și de CO2. Din același motiv cred că melcii nu au observat nici că iarba nu mai este așa de mare și nu mai așteaptă alte vietăți să îi scurteze vârfurile, pentru că vine mai des animalul cu gura de fier care face prea mult zgomot și consumă destulă energie pentru a putea rupe firele de iarbă.
Dar cred că dacă într-o zi melcii ar deschide ochii și ar vedea cu adevărat în ce secol au ajuns ar constata uimiți că „jungla lor” s-a schimbat; ar vedea că azi nu mai este nevoie de macetă pentru a croi drumuri prin necunoscut, că animalele nu mai dorm la umbra copacilor ci și-au făcut case mult mai mari decât ei, și mai ales, ar vedea că animalele de azi sunt foarte diferite deși în aparență toate seamănă unele cu altele.
Însă azi dimineață, melcii, în naivitatea lor, au plecat la plimbare pe bulevarde largi netezite cu astfalt. Nimeni nu i-a anunțat că dacă nu așteaptă răbdători la semafor poate să vină cineva să le calce în căsuță...