Cand eram mica asteptam cu nerabdare inceputul scolii. Probabil eram satula de stat acasa si de facut in fiecare zi acelasi lucru incat aveam nevoie de mersul la scoala care in fiecare zi imi descoperea noi carari. Duminica, inainte sa inceapa scoala, ma ducea mama la oras ``sa ma innoiasca`` cu cele trebuincioase, iar restul zilei era dedicat linierii caietelor, pregatirii ghiozdanului si construirii de promisiuni de care uitam in prima saptamana. Da, in fiecare an imi propuneam sa invat mai mult, sa imi dau silinta mai mult si sa fiu mai puternica dar imediat ce ma loveam de realitate…sau eram lovita de ea, visele mele se destramau imediat ca un nor de fum iar vacanta incepea sa fie un lux al imaginatiei mele. Privind in urma ma izbesc de fiecare data de amintirea scolii primare care mi-a aratat duritatea invatamantului ce folosea bataia si teroarea ca mijloc de educatie, metode despre care si astazi ma intreb daca m-au ajutat in vreun fel sa ajung ceea ce sunt sau au ramas doar o pata a constiintei mele. Si cu toate astea inceputul scolii ma gasea de fiecare data alta. Optimista, proaspata si gata sa iau totul de la capat. Prima zi de scoala era mereu prea frumoasa si prea scurta.
Asa am privit si anul acesta inceputul scolii pentru nepotii mei. Ba chiar as putea spune ca entuziasmul meu l-a depasit pe al lor. Abia seara tarziu am reusit sa ii conving sa isi pregateasca ghiozdanul ba chiar am primit comentarii suparate pentru ca tocmai le intrerupsesem maratonul jocurilor pe calculator. Dimineata s-a lasat cu vaicareli ca e prea greu sa se trezeasca ba chiar cu propunerea ca eu sa ma duc in locul lor la scoala din moment ce eram atat de entuziasmata. I-am privit cu un nod in gat plecand cu ghiozdanele in spate si cu capul in pamant. Acela a fost momentul in care am simtit ca a trecut prea mult timp de cand eram si eu ca ei. Era ca si cum s-ar fi deschis o fereastra a timpului prin care ma vedeam in fiecare an mai mare, mai matura, mai pregatita, ma vedeam cu sufletul la gura prin primul an de facultate si apoi ma vedeam pe mine stand in fata usii si privind la nepotii mei care incepeau prima zi de scoala.
E un nou inceput de scoala iar eu ma simt ca un copil care adulmeca mirosul caietelor proaspete. Scoala e in urma iar eu ma simt la adapostul lui ``pot sa fac ce vreau eu``. Nu pot insa sa-mi potolesc melancolia cand ma gandesc la copiii care merg azi la scoala si ma intreb daca peste cativa ani vor simti acelasi entuziasm pe care il simt eu acum, acelasi miros, aceeasi sete de cunoastere.