Stateam de vorba zilele trecute cu cineva care imi spunea ca s-a saturat sa vada nelinistea si frica pe chipurile oamenilor si ca ii pare rau ca din ce in ce mai multi oameni uita de lucrurile care ii pot face fericiti cu adevarat, lasandu-se purtati, in timpul acesta de grijile cotidianului. Omul acesta era un etnolog preocupat pe buna dreptate de viata spirituala a oamenilor si in totala cunostinta de cauza.
Intr-o alta zi, un profesor ne-a vorbit la un curs despre ``gravele probleme din sistemul educatiei`` si ne-a intrebat apoi pe cine dam noi vina pentru ele. Si toata lumea a spus atunci ca vinovat este statul, ba mai mult, societatea este cea care complica intr-atat de mult lucrurile incat nu le mai gaseste nimeni capatul. Si atunci profesorul (care era acolo pentru a ne invata cum sa fim profesori competenti si de calitate in acest sistem bolnav) ne-a oprit si ne-a spus sa nu fim nedrepti, pentru ca nu ne putem spala pe maini asa de usor de pacatul acesta.
Si de aici am inceput sa gandesc mai departe si sa ascult mai atent la ce se intampla in jurul meu.
Pe buna dreptate, oamenii de astazi sunt mai speriati, duc mai mult grija zilei materiale de maine si se pierd, in fiecare zi in nimicuri care ii indeparteaza de esenta vietii (pe care nu o pot defini dar pe care sunt sigura ca o putem zari in putinele momente de liniste si sinceritate cu noi). Oamenii dau vina pe societate pentru felul in care traiesc, gasind aici un rau incurabil si foarte lacom in acapararea tuturor. Si nu contest asta. Problema este de fapt, pana unde mergem cu acuzatiile si de unde vom incepe sa ne asumam partea noastra de vina?
Durkheim zicea ca o societate in care nu exista fapte anormale nu poate exista. Anormalitatea este cea care ne arata normalul, ea ne poate stabili reperele si tot ea este cea care ne provoaca o reactie in fata ei. Cu alte cuvinte, societatea in care traim nu poate fi perfecta, in orice coltisor exista rani ascunse gata sa se cangreneze si tocmai acestea trebuie sa ne atraga atentia pentru a incepe sa le vindecam.
Am putea spune ca ranile societatii noastre sunt incurabile. Am putea spune ca nu se mai poate face nimic pentru ea si ca singura noastra scapare ar putea fi abandonarea ei. Dar in acelasi timp am putea spune ca lupul nu e chiar asa de negru precum se arata si ca viata societatii sta in mainile noastre.
Si oare cum am putea sa o salvam?
Eu cred ca trebuie sa lucram in primul rand cu noi, trebuie sa ne intoarcem catre noi insine si sa cautam lucrurile care ne pot face fericiti (pe langa bani si toate celelalte), urmand ca apoi sa ne intoarcem catre ceilalti dar fara a-i privi ca pe niste dusmani. Si cred ca acesta ar fi cel mai important pas: sa ii privim pe ceilalti ca pe niste persoane de la care putem invata ceva (chiar daca asta pare imposibil uneori) pentru ca apropiindu-ne de ei in felul acesta, putem sa descoperim laturi ale lor pe care nu le banuiam.
Schimbarea nu se poate face peste noapte si nu se poate face la scara larga. Trebuie lucrat in plan individual pentru ca, mic cu mic sa se faca mare.
Lupul nu e chiar asa negru, criza nu e cel mai urat lucru care ni se poate intampla si nici nu e de netrecut. Mie imi este mai frica de ziua in care vom uita de noi si ne vom pierde identitatea, mi-e mai frica de ziua in care ne vom uita trecutul si mult mai frica de cea in care vom prelua viata altora. Cred ca inca avem in noi ceva care ne face speciali (ca natiune si ca oameni) si ca atata timp cat suntem constienti de asta mai putem face ceva pentru a impiedica raul sa se imprastie.