Intre ziua nationala si ziua romanilor

Am vazut azi cum au curs urarile pentru romani. Care mi s-au parut strigate disperate de bagat in seama pe toate canalele informationale. Si nu spun asta pentru ca as avea ceva impotriva zilei nationale. O spun pentru ca imi dau seama ca lumea nu mai crede in ceea ce spune.

Daca ar fi sa intreb pe cineva, sincer, ce simte azi, dupa ce a dat 99 like-uri pe facebook la urari de „La multi ani!”, dupa ce a dat share la melodii patriotice, a dat telefoane si sms-uri la toata lumea pentru ca are prea multe extraoptiuni la cartela si mai stiu eu ce metode a mai gasit la indemana, as vrea sa aflu cu ce l-au schimbat toate astea? L-au facut sa isi iubeasca mai mult tara din care pana mai ieri isi dorea sa plece? L-au facut cumva sa se gandeasca inca o data la viata pe care o duce in fiecare zi? Ma ajuta pe mine toate urarile astea sa inteleg prin ce au trecut oamenii vremii, atunci cand Nicolae Iorga si-a dat seama ca „a sosit un ceas pe care-l asteptam de veacuri, pentru care am trait întreaga noastra viata nationala, pentru care am muncit si am scris, am luptat si am gândit. A sosit ceasul în care cerem si noi lumii dreptul de a trai pentru noi, dreptul de a nu da nimanui ca robi rodul ostenelilor noastre”?

Cine mai stie oare ce s-a intamplat de fapt acum 93 de ani? Eu recunosc ca a trebuit sa ma informez un pic inainte sa scriu despre asta. Si-mi pare rau pentru asta. Nu pentru ca-mi iubesc/nu-mi iubesc tara. Ci pentru ca nu pot simti ca oamenii aia care erau dispusi sa-si dea viata pentru idealul national.

Lasand asta la o parte, mi-as dori ca oamenii care au trimis azi mesaje, cuprinsi de impulsul multimii, sa nu uite maine de asta. Sa isi aduca aminte si maine ca locuiesc intr-o tara pe care, daca o locuiesc, ar trebui sa o respecte. Macar de dragul oamenilor care au crezut in ea. Iar daca nu... si celelalte tari ale lumii au cate o zi nationala...

Ganduri ratacite pe un servetel

In creierul muntilor, la umbra brazilor, cosurile torc fuioare de fum. Cerul taiat de varful padurii e limpede si prea sus. Voronetul e ca o picatura de roua in palma unei frunze. Brazdata din loc in loc de vene groase de munte, padurea se desfasoara la picioarele mele calda si intunecata.

Nu-mi dau seama daca-i toamna... Numai varfuri de copaci galbeni si stropi de promoroaca ma fac sa cred ca sunt vie... mai vie ca oricand.

Respir aer ascuns in buzunarele muntilor si simt cum imi curg prin vene ganduri despre nimic. Am uitat aici de mine si m-am regasit pe MINE. Nu sunt ganduri despre rutina, nu-mi aduc aminte de oras. Sunt doar eu aici si inca imi adun fiintele din fiecare varf de munte.

Iar manastirea... e mica dar mult mai mareata, e stearsa dar plina de istorie. Si ce gasesc acolo e liniste... O liniste din care mintea mea gaseste atata energie incat sa faca o radiografie a vietii.

In vidul dintre munti am gasit mai multa energie decat as fi putut gasi in tot furnicarul.

Iar pentru asta... in rucsac... am lasat un buzunar gol. Pentru a-l umple cu liniste.

Multumiri

Ma gandesc ca oamenii sunt prea slabi sa isi arate slabiciunile. Ne gandim mereu ca gesturile sunt destul si ca nu mai este nevoie de cuvinte. Dar de cate ori nu s-a intamplat oare sa apreciem pe cineva si sa tinem pentru noi sentimentul asta? Si nu e vorba aici numai despre iubire. De cate ori nu s-a intamplat sa vedem la cineva lucruri uimitoare, lucruri de valoare si sa nu spunem chestia asta?

Mie sincer mi s-a intamplat asta de multe ori. Si am tacut pentru ca imi era frica sa imi arat slabiciunea. Imi era frica sa nu primesc acelasi raspuns, imi era frica sa recunosc ceea ce simt. Dar nu m-am gandit niciodata ca poate omul de langa mine are nevoie de un feed-back, asa cum si eu am nevoie uneori. Pentru ca vrem, nu vrem, noi suntem oameni si avem nevoie sa ni se recunoasca meritele. Si atunci de ce nu o facem pentru altii?

Ne este frica sa spunem Iarta-ma! si ne este frica sa spunem Felicitari! sincere. Pentru ca ne este frica sa recunoastem ca cineva poate fi mai bun ca noi si pentru ca ne este foarte greu sa recunoastem partea noastra de vina. Dar nu ne gandim ca in felul asta lasam scutul la o parte si ca poate in ochii acelei persoane vom creste ca si oameni.

Nu pot sa multumesc aici si sa imi spun aprecierile pentru toti oamenii care au contat in viata mea. Nu pot sa recuperez cuvinte pe care nu le-am spus. Dar pot sa imi sun mama si sa ii spun cat de mult o iubesc si ca ii multumesc ca m-a adus in stadiul in care ma aflu, pot sa ii spun sefei mele ca o apreciez pentru puterea cu care infrunta toate problemele, pot sa le multumesc prietenilor pentru ca imi sunt alaturi cand am nevoie si pentru ca imi ofera lectii de viata in fiecare zi, pot sa le multumesc oamenilor care, la un punct in viata, mi-au oferit o lectie.

Si nu fac asta pentru ca vreau sa arat ca eu nu sunt la fel ca oamenii despre care vorbesc. Vreau sa arat ca ma gandesc la asta si ca incerc sa scap de defectul asta. Lucru pe care il recomand tuturor. Pentru ca e un sentiment de usurare de nedescris sa spui oamenilor lucruri din astea. Si nu numai pentru mine ci si pentru cei din jurul meu.

Si asta e unul din exemplele de actiuni pe care trebuie sa le facem daca vrem intr-adevar sa schimbam ceva. Pentru a arata oamenilor ca se poate sa fim altfel. Important e sa vrem...

Rătăciri...

Zboară frunze galbene și ciori,

Oameni vin, de sărbători...cu flori;

Copaci întineriți de curcubeu

Trezesc melancolia-n gândul meu.

Și parcă sunt pictați de mâini dumnezeiești...

Culori ce te-nsoțesc oriunde ești,

Pământul pregătește roadele-n cămară,

Când ploaia-nlăcrimează geamurile-afară.

Cu gândul la îngheț și gându-mi tace.

E toamnă...colorată și îmi place

Să-mi încălzesc privirea cu-amintiri,

Să îmi îngheț sufletul cu rătăciri.

Ecaterina Florea

Sisteme

Ce bine ca nu s-a facut cursul de azi (da, stiu, multi se vor mira ca cineva poate avea cursuri sambata de la 8 dimineata, iar cei care trebuiau sa vina azi se vor bucura ca nu au pierdut nimic pentru ca au ramas sa se bucure de caldura patului). Ma bucur ca nu s-a facut chiar daca si eu m-am trezit greu, privind la nori apasatori si cautand un soare rapit. Ma bucur pentru ca am avut tot timpul necesar pentru a ma trezi cu doua cafelute (una in facultate si una la Balena). Si culmea, nu m-am bucurat numai pentru atmosfera studenteasca cu care m-am rasfatat in timp ce depanam amintiri din vacanta ci pentru ca am plecat de acolo dandu-mi seama de niste chestii pe care nu le-am inteles cat am fost in facultate.
Ei bine, am lansat discutii despre lume, despre tara, despre sistemul de invatamant, despre locuri de munca...am ascultat si impartit opinii. Pentru ca la un moment dat sa afirm ca traim intr-un sistem si ca tocmai de aici deriva problemele noastre, din faptul ca in sistemul asta, lucrurile nu pot merge tocmai pentru ca e nevoie ca toate elementele sistemului sa functioneze.
Ei bine, nu stiu eu prea multe despre teoria sistemelor, perspective holistice sau mai stiu eu ce (recunosc asta cu rusine si cu promisiunea ca voi aprofunda subiectul) dar am ajuns astazi sa vad aceasta latura a problemei.
Am inceput discutia afirmand ca eu ma bucur ca anul acesta a fost dezastrul de la BAC. Pentru ca eu sunt de parere ca este timpul ca oamenii sa fie selectati si sa isi ocupe pozitiile pe care le merita, pentru ca lumea are nevoie si de oameni care sa intre in industrie, in agricultura sau in alte domenii de productie (si ma refer aici la oameni calificati, nu la amatori). Pentru ca daca s-ar intampla asta, tara asta ar putea sa se bazeze pe productie si nu pe importuri, ar putea sa isi stabileasca singura limitele. De aici e clar ca avem nevoie de profesori interesati si preocupati de viitorul copiilor care le intra in mana si de un sistem care sa le puna la dispozitie resursele necesare pentru asta. Dar pentru ca profesorii nu sunt motivati in nici un fel si pentru ca nu primesc un salariu satisfacator care ar trebui sa rezulte din munca productiva a unui fost elev, rezulta ca ne confruntam cu doua sisteme care in loc sa se ajute intre ele, se invart in jurul cozii unui stat neproductiv care isi duce traiul de pe o zi pe alta imprumutand de la vecini si sperand ca intr-o zi va castiga la LOTO. Si asta e unul dintre multele exemple pe care le-as putea enumera.
Ei bine,partea buna e ca facem parte dintr-un sistem in care subsistemele ar trebui sa se ajute. Partea rea e ca aceste subsisteme sunt momentan in carantina (implicit sufera de niste boli incurabile) pana cand stiinta va gasi un remediu si pentru ele. Partea si mai rea e ca Steve Jobs e mort deocamdata si ca trebuie sa asteptam un alt geniu care sa faca niste descoperiri si in domeniul asta.

Si sufletul meu se transforma...

O melodie vesela si o privire aruncata pe fereastra catre luna care invinsese norii si anii si imi arunca urme de amintiri in minte. Asta a fost de ajuns pentru ca eu sa simt ca prind aripi si ca am puterea de a face tot ce imi doresc. Imi aduc aminte cum in Spania luna asta era mai aproape de pamant si mai ca ma lasa sa pun mana pe ea, cum in Belgia se reflecta gratioasa in apele Meusei, cum in Olanda mi-a spulberat visul unei zile nemaipomenite, cum in Portugalia mi-a aratat cum e traiesti neingradit de vreo frontiera, luna asta are adunate in ea toate amintirile mele, tot ce sunt eu. Luna asta mi-aduce aminte cum doi oameni fericiti pot face norii sa dispara, admirand luna in splendoarea ei, ma face sa ma gandesc la nopti geroase de iarna si la seri calduroase de vara in cantecul greierilor.
Nu vreau sa privesc luna asta ca pe un teritoriu pe care stiinta il va cuceri vreodata. Vreau ca ea sa ramana cufarul amintirilor mele, izvorul inspiratiei poetilor, vreau sa ramana in continuare in ``corola de minunii a lumii``.
Luna e superba in seara asta si reflecta ceea ce sunt eu.

Ganduri razlete la inceput de scoala

Cand eram mica asteptam cu nerabdare inceputul scolii. Probabil eram satula de stat acasa si de facut in fiecare zi acelasi lucru incat aveam nevoie de mersul la scoala care in fiecare zi imi descoperea noi carari. Duminica, inainte sa inceapa scoala, ma ducea mama la oras ``sa ma innoiasca`` cu cele trebuincioase, iar restul zilei era dedicat linierii caietelor, pregatirii ghiozdanului si construirii de promisiuni de care uitam in prima saptamana. Da, in fiecare an imi propuneam sa invat mai mult, sa imi dau silinta mai mult si sa fiu mai puternica dar imediat ce ma loveam de realitate…sau eram lovita de ea, visele mele se destramau imediat ca un nor de fum iar vacanta incepea sa fie un lux al imaginatiei mele. Privind in urma ma izbesc de fiecare data de amintirea scolii primare care mi-a aratat duritatea invatamantului ce folosea bataia si teroarea ca mijloc de educatie, metode despre care si astazi ma intreb daca m-au ajutat in vreun fel sa ajung ceea ce sunt sau au ramas doar o pata a constiintei mele. Si cu toate astea inceputul scolii ma gasea de fiecare data alta. Optimista, proaspata si gata sa iau totul de la capat. Prima zi de scoala era mereu prea frumoasa si prea scurta.
Asa am privit si anul acesta inceputul scolii pentru nepotii mei. Ba chiar as putea spune ca entuziasmul meu l-a depasit pe al lor. Abia seara tarziu am reusit sa ii conving sa isi pregateasca ghiozdanul ba chiar am primit comentarii suparate pentru ca tocmai le intrerupsesem maratonul jocurilor pe calculator. Dimineata s-a lasat cu vaicareli ca e prea greu sa se trezeasca ba chiar cu propunerea ca eu sa ma duc in locul lor la scoala din moment ce eram atat de entuziasmata. I-am privit cu un nod in gat plecand cu ghiozdanele in spate si cu capul in pamant. Acela a fost momentul in care am simtit ca a trecut prea mult timp de cand eram si eu ca ei. Era ca si cum s-ar fi deschis o fereastra a timpului prin care ma vedeam in fiecare an mai mare, mai matura, mai pregatita, ma vedeam cu sufletul la gura prin primul an de facultate si apoi ma vedeam pe mine stand in fata usii si privind la nepotii mei care incepeau prima zi de scoala.
E un nou inceput de scoala iar eu ma simt ca un copil care adulmeca mirosul caietelor proaspete. Scoala e in urma iar eu ma simt la adapostul lui ``pot sa fac ce vreau eu``. Nu pot insa sa-mi potolesc melancolia cand ma gandesc la copiii care merg azi la scoala si ma intreb daca peste cativa ani vor simti acelasi entuziasm pe care il simt eu acum, acelasi miros, aceeasi sete de cunoastere.

Obstacole si obstacole

De ceva timp ma tot gandesc sa scriu despre un subiect sensibil. La modul general, ar fi vorba despre felul in care ne abtinem uneori sa ne afisam sentimentele, despre cum incercam sa parem puternici cand de fapt ceva in interiorul nostru tipa ca din gura de sarpe. Cine oare nu a iesit intr-o zi din casa incercand sa afiseze o imagine optimista si viu colorata in timp ce simtea un gol interior mai adanc decat o gaura neagra? Cine oare nu a jurat intr-o zi ca nu se va mai intoarce in aceeasi situatie pentru ca apoi sa dea cu piciorul in tot juramantul lui? Cine oare nu a simtit nevoia de a spune cuiva ce are pe suflet dar nu a facut-o de teama de a nu fi judecat?
Oare toate astea ne ajuta sau ne doboara ? Cu ce ne ajuta sa ne cenzuram gandurile fata de ceilalti daca le lasam sa ne macine pe interior? Ne fac oare toate astea mai puternici? Ne ajuta sa trecem mai usor peste impas?
Care este oare cel mai simplu mod prin care putem trece peste un obstacol?

Furtuna

Nori mai grei decat sufletul se abateau asupra cerului. Vantul unduia usor gandurile si le transforma in fire de povesti inchise in fiecare coltisor din suflet. Stropi mari de lacrimi brazdau pamantul cu furie rascolind tristetea obrazului aspru, trecut de vreme, trecut prin furtuni naucitoare naufragiate in coltul acesta de om. Norii si-au lasat pleoapele deasupra ei, ascunzand singurele raze de soare pe care le mai putea trimite pe pamant. Era o furtuna naprasnica, cu hohote si sughituri, cu pareri de rau si aduceri aminte, cu blesteme si trasuri stralucitoare trase de cai albi manati cu strasnicie de aceeasi Mana care adusese necazul pe capul ei. Indata ce ploaia s-a oprit, obrazul si-a pornit stergatoarele nemiloase, uscate de soare si cumplit de rigide, dornice sa culeaga toti laurii furtunii din ochii secati de lumina blanda a primaverii.
Fata a ramas naufragiata sub teiul care nu uita sa tamaieze stropii de aer varatec. Obrazul ii era cald si obosit. Raul de lacrimi se intorcea in matca sa naucitoare lasand in urma resturi de amageli si valuri de resemnare. Plaja devastata de furtuna era acum pustie, trista dar calda. Ceva din strafundurile fiintei ei ii spunea ca soarele va razbate prin norii acestia grei si ca speranta a ramas neintinata de pacatul furiei.
A fost furtuna, au fost stropi de lacrimi varsati pana in strafundurile marii, au fost si nori vijeliosi dar soarele a strapuns nezdruncinatul si si-a lasat sagetile izvoratoare de caldura si impacare, la fel cum o viata intreaga se scufunda intr-un oftat.

Florea Ecaterina

Oportunitati pentru studenti

Ai terminat cu examenele, licenta, dizertatia? Inseamna ca ai timp sa te preocupi de problemele comunitatii in care traiesti si sa inveti sa lucrezi practic in managementul de proiect.
Inscrie-te in proiectul Y.E.S.S. pana pe data de 18.07.2011 si te vei putea bucura de roadele unui proiect care a fost conceput special pentru tine, studentul care are puterea de a schimba realitatea.

Pentru detalii, intra pe: www.dezvoltare-comunitara.ro

Politica de zi cu zi

Nu imi place politica si intotdeauna am incercat sa evit orice discutie, orice stire, orice activitate care m-ar fi putut pune in contact cu aceasta lume. Dar uneori am momente in care imi pun intrebari despre mine ca cetatean al acestei tari. Si apoi, nu stiu cum se face, aud ceva despre activitatea minunatului nostru ``aparat administrativ``. La fel cum am auzit recent, ce-i drept fara prea multe detalii, despre planul de reorganizare teritoriala a tarii. Si nu vreau aici sa imi dau cu parerea despre competenta/incompetenta celor care militeaza pentru asta. Sincer, nu ma simt in stare sa cataloghez asta ca fiind bun sau rau.
Vreau sa vorbesc aici despre efectele pe care le au toate discutiile astea asupra oamenilor care deja incep sa faca glume despre faptul ca ``vom fi oameni fara judet``.
Si aici fara sa vreau imi aduc aminte de acte pe care le-am studiat ca fiind dovezi istorice si in care domiciliul era situat in nu stiu ce raion din nu stiu ce regiune. Aceasta este o realitate care s-a intamplat si care a fost schimbata. O realitate care s-ar putea repeta si schimba la randul ei.
Si atunci, pentru ce atata isterie? Pentru ce atatea dezbateri?
Lasand la o parte teoriile conspirationiste pe care le cunosc si carora le recunosc veridicitatea partial, in ciuda contradictiilor dintre ele, eu cred ca aici este vorba de teama oamenilor fata de schimbare, fata de nou.
In conditiile in care oamenii nu pot sa se raporteze la un viitor, nu au la indemana un punct de reper pentru viata pe care o vor avea, vad cum societatea se indreapta tot mai mult catre trecut, catre lucruri care le-au oferit siguranta prin simplul fapt ca au trecut prin ele. Si nu cred ca e vorba de un ``sfarsit al istoriei`` asa cum previziona candva Fukuyama. E vorba aici de vesnica reticenta a oamenilor fata de lucrurile noi si incerte.
Pe de alta parte, am putut vedea cum mass-media, ca formator de opinie, incita omul la dezbateri, problematizari si intrigi, pe marginea acestui subiect, care uneori nu isi au rostul. Oamenii au nevoie sa cunoasca lucrurile care ii privesc. Dar nu trebuie sa auda asta in fiecare zi. Omul are nevoie sa evadeze din globul de sticla care i-l construiesc ceilalti si sa faca ceea ce il poate desavarsi pe el.
Ca cetatean al acestei tari, eu sunt preocupata de lucrurile care ma pot ajuta pe mine sa fiu mai capabila, fara a-i leza pe ceilalti. Fara a parea ignoranta, pot spune ca pe mine nu ma intereseaza in ce judet ma aflu atata timp cat pot sa fiu asa cum natura umana imi dicteaza. Nu vreau sa ma gandesc la viitorul negru care va fi sau nu va fi, pentru ca am in maini un prezent care asteapta sa fie construit.
Nu ma intereseaza politica decat in masura in care imi poate schimba viitorul. Ma intereseaza prezentul pentru ca sunt stapana pe el si pentru ca el e singurul care poate influenta pe cea care voi fi.

Fragmente dintr-o conferinta nerostita

E trist si rece sfarsitul asta de sezon studentesc. Copoul arata ca o plaja devastata de furtuni. Pasarile ciripesc a pustiu.
Niciodata nu mi-au placut sfarsiturile. Nici atunci cand puneau capat unei perioade urate. Pentru ca asta imi amintea ca trebuie sa o iau de la capat intotdeauna. Cu alte forte catre un alt nou. Paseam cu entuziasm pe drumul nou deschis, treceam peste rascruci de drumuri si ajungeam la interzis.
Suntem intr-o multime insingurata, mai singuri decat intr-un abis nestiut de nimeni. Pentru ca acolo stim ca nimeni nu ne poate ajuta. Si pentru ca aici asteptam tot timpul sa fie cineva in urma noastra.
E trist Copoul cand pleaca lumea in vacanta... pentru ca tanjeste dupa oameni imbatati de miros de tei...

Fragmente de viata (II)

Joc și piese

Nu căuta cuvinte să spui ce n-are rost
Nu căuta priviri și lucruri ce-au mers prost.
Nu te-ntreba de ce viața te doboară,
Nu căuta-ntrebări ce noaptea te-nfioară.

Răstoarnă viața ta într-un castron cu piese
Să faci un domino și-apoi să vezi ce iese.
Transformă într-un punct cețoasa întrebare,
Amestecă cu miere și uită de-ntristare.

Viața e prea scurtă să uiți să o trăiești.
Iar de nu ai palate, tu poți să-mpărățești,
Poți construi cetăți, poți cuceri prințese,
Căci mintea ta e singura ce viața îți va țese.


Florea Ecaterina

Fragmente de viata

Să merg acasă...

Să simt viața-mi pulsând prin vene,
Să merg desculță prin urzici râzând,
Să stau sub soare mirosind a lene,
S-aud ciripituri din frunze și să strig: „Eu sînt”.

Să văd cum norii fugăresc pământul,
Cum vântul se coboară-n orice fald.
Să scriu din nou, cu viața, legământul
În liniștea și strălucirea de smarald.

Din frunze și din crengi să-mi trag puterea
Renașterii și trecerii prin orice val,
Iar martoru-nvierii să-mi fie tăcerea,
Rămân supus naturii - biet vasal.

Iar când din cald asfalt simți-voi neputința
Să mă înalț din nou cu gândul către cer,
Să lupt cu fiare-n mine și să găsesc voința
Aducerii-aminte de lucruri ce în veci nu pier,

Să știu că-n locul meu nu trebuie să cer...


Florea Ecaterina

Soarele zambeste din nou

Ploaia asta repezita m-a dus cu gandul la copilarie. La zilele calde de vara cand ma simteam mica de tot in comparatie cu norii mari si furiosi si cu campiile intinse pe care le-am strabatut de nenumarate ori.
Ploaia asta mi-a mai adus aminte de zilele in care ne adunam in casa pentru a ne adaposti de stropi si trasnete si cum sora mea cauta Lumanarea de la Inviere pentru a lumina casa. Dincolo de orice simbolism, lumina aceea parea ca o oaza de verdeata in mijlocul furtunii.
Astazi am aprins becul pentru a lumina camera. Si nu am facut asta pentru liniste ci pentru ca nu puteam sa-mi vad de treburi. Si chiar daca pare o golire de sens,mi-am dat seama ca ploaia asta mirosea la fel ca cele de care imi aduc eu aminte. Ploaia de azi e cu atat mai bogata pentru ca poarta cu ea amintirea celei care am fost dar si celei care sunt.
O albina statea pe pervaz si se lupta cu stropii. Am indemnat-o sa urce pe o bucata de hartie si am lasat-o pe partea interioara a pervazului. Dupa ce a stat o vreme sub hartie si dupa ce si-a scuturat piciorusele ude, albina si-a luat zborul infruntand din nou ploaia. Nu a rezistat mult pentru ca stropii erau reci si ascutiti. Am vazut-o cum facea cale intoarsa, spre alte adaposturi. Iar eu, in naivitatea mea, m-am gandit ca daca am salvat-o acum, e posibil ca atunci cand voi avea eu nevoie, zana albinutelor va veni sa ma ajute.
Poate parea stupid...dar ploaia de azi m-a facut sa ma simt din nou copil...
Soarele zambeste din nou. Pasarile au inceput deja sa-si spuna impresiile despre vremea asta capricioasa care nu se mai poata hotari daca sa fie primavara sau vara. Au stins deja lumanarile si pot merge in cautare de insecte rapuse de ploaie.
Iar eu pot sa inchid acum cufarul cu amintiri...

Fiecare cu cerul lui

Lumea are nevoie de povesti. Fara nici o limita de varsta.
O poveste, prin incredibilul ei, prin forta si talcul ei are puterea de a ne convinge de veridicitatea ei la fel cum ar face-o o intamplare care ni se petrece noua.
Avem nevoie sa credem in povesti pentru ca avem nevoie sa invatam de la altii. Copilul isi creaza universul de zane si de monstri ascultand povesti incredibile, povesti de care uneori adultii sunt prea plictisiti sa isi mai aduca aminte. Dar povestile acestea reprezinta de fapt primul contact al copilului cu lumea, cu lumea binelui si a raului, cu lupta, cu viata. Hiperbolele au grija ca povestea sa fie interiorizata.
Cu cat inaintam in varsta, povestile capata alte intelesuri. Povesti specifice anumitor situatii, povesti incifrate, povesti filosofice, povesti nascute uneori din dorinta noastra de a evada din cotidian. Ce e interesant e ca daca citim o colectie de povesti, o carte de genul Decameronului lui Boccaccio sau alte astfel de carti, de fiecare data vom tine minte numai povestile care sunt asemanatoare situatiilor prin care am trecut noi sau din care putem desprinde o invatatura potrivita pentru starea noastra din acel moment. Si asta pentru ca avem nevoie sa stim ca a mai fost cineva in situatia noastra la un moment dat (lucru care pe de o parte ne arata ca nu suntem singurii din univers care traim astfel de experiente si pe de alta parte ca se poate trece peste acel hop, ba chiar ca se poate trage si o invatatura zdravana din asta).
Vorbesc despre povesti pentru ca momentan citesc si eu povesti...cu tâlc: ``Cercul mincinosilor``, de Jean-Claude Carriere. Este de fapt vorba despre o colectie de povesti filosofice adunate din lumea intreaga, povesti uneori amuzante dar pline de invatatura. Povestile acestea sunt extraordinare pentru ca raman nemuritoare prin universalitatea lor.
Pentru a stârni interesul vostru am selectat cateva istorioare care mi-au ramas in minte (trebuie sa recunosc ca mi-a fost destul de greu sa fac selectia):

``Un sculptor a primit un bloc de piatra si s-a apucat de indata de lucru. In cateva luni a sculptat un cal.
Un copil care-l privise lucrand l-a intrebat: De unde ai stiut ca era un cal inauntru?``

``Nastratin Hogea si-a pierdut magarul si a dat de veste in tot orasul ca va darui animalul celui care il va gasi, impreuna cu samarul si capastrul.
Si cum lumea se mira ca fagaduieste magarul celui care avea sa i-l aduca, neavand deci nici un castig, Nastratin a raspuns: Nu va ganditi deloc la bucuria pe care o simti cand gasesti un lucru pe care l-ai pierdut?``

``Un om mergea incet prin ploaie.
Un trecator grabit l-a intrebat: De ce nu mergi mai iute?
- Pentru ca ploua si in fata mea, a raspuns omul.``

`` O poveste turceasca spune ca a fost o data o vrabiuta care, atunci cand tunetul vestea furtuna, se culca pe pamant si-si ridica piciorusele spre cer.
- De ce faci asta? a intrebat-o vulpea.
- Ca sa ocrotesc pamantul, care adaposteste atatea vietuitoare! a raspuns vrabiuta. Iti dai seama ce s-ar intampla daca s-ar prabusi cerul? Asa ca ridic picioarele ca sa-l sprijin.
- Si crezi ca ai sa poti sa sprijini cerul asta urias cu piciorusele tale prapadite?
- Fiecare cu cerul lui, a spus vrabiuta. Vezi-ti de drum proasto, nu pricepi nimic.``

Si pentru ca fiecare e cu cerul lui, admit ideea ca povestile acestea mi s-au parut incredibile doar mie si ca voi puteti gasi altele mult mai interesante. Cititi cartea! Este destul cer pentru toata lumea!

Pourqoi mon coeur est resté en Belgique?

Oui…je suis allée en Belgique dans une experience qui m’a changé la vie pour toujours. Un projet Erasmus pour 2 semaines…un IP. Et il a été vraiment intensif. Des présentations toute la journée, anglais, français, portugaise, italienne, un peu bulgare, mes oreilles ont fait le tour de l’Europe pendant ces 2 semaines.
Mais au-delà de l'expérience professionnelle, pourquoi mon cœur est resté en Belgique ? Peut être mon cœur cherche les gens admirables que j’ai rencontré là, la multiculturalité, la vie que nous recherchons tous, la nouveauté, la tolerance.
En Belgique j’ai vu que les gens peuvent vivre ensemble sans regarder la nationalité, le group ethnique, la religion ou une autre forme de ``differenciation``. Là, les gens ne regardent pas a la l'étiquette des vêtements, personne ne te demande avec quelle voiture tu est venu, ils ne te regardent bizarre si tu est noir ou asiatique, n’importe si tu est musulman ou chrétien. J’ai appris de ces personnes que je peux surmonter les obstacles pour connaître les gens. Ils m’ont appris que je peux arriver jusqu’a la simplité des gens et que je peux trouver la vrai nature humaine dans chacun.
Les belges sont accueillants et ludiques. Sur leur visage tu ne peux pas lire stress et inquiétude comme chez nous. Ils peuvent s’assoir dans l’herbe et penser a beaucoup des choses. Ces gens ont appris apprécier la nature plus que nous. Mais de l’autre côté ils ont appris accepter la technologie dans leur vie. L’unité et la diversité ont appris vivre ensemble dans ce pays. Une vraiment MiniEurope, comme le parc des miniatures qui est prés de l’Atomium.
Mon cœur est resté en Belgique parce’que là je me suis senti comme dans ma maison, parce’que j’ai connu des gens magnifiques dont je vais parler toute ma vie et parce’qu’ils m’ont appris beaucoup des choses.
Chaque étudiant doit avoir la possibilité de vivre une experience comme ça, chaque homme doit avoir la possibilité d’aller a l’étranger pour voir qu’on peut vivre autrement. Peut être qu’on pourrait être differents aussi, peut être qu’on peut changer quelque chose ici aussi.
Mon cœur est resté en Belgique mais je suis ici. Des nouvelles idées, des projets, une autre moi…

Ce cauta inima mea in Belgia?

Da…am fost in Belgia, intr-o experienta care mi-a schimbat viata pentru totdeauna. Un proiect Erasmus de 2 saptamani…proiect intensiv. Si a fost cu adevarat intensiv. Prezentari toata ziua, engleza, franceza, portugheza, italiana, un pic de bulgara, urechile mele au facut inconjurul Europei in 2 saptamani.
Dar dincolo de experienta profesionala, ce cauta inima mea si acum in Belgia? Probabil cauta oamenii aia minunati pe care i-am cunoscut acolo, multiculturalitatea, viata pe care ne-o dorim fiecare dintre noi, noutatea si toleranta.
In Belgia am putut vedea ca oamenii pot sa traiasca impreuna fara sa tina seama de nationalitate, etnie, religie sau alta forma de ``diferentiere``. Acolo nu se uita lumea la eticheta de pe haina de pe tine, nu te intreaba nimeni cu ce masina ai venit, nu se uita ciudat la tine daca esti negru sau asiatic, nu conteaza ca esti musulman sau crestin. Oamenii astia m-au invatat ca pot sa il privesc pe cel de langa mine trecand peste barierele de orice fel. Oamenii astia m-au invatat sa ii cunosc pe ceilalti privindu-i in simplitatea lor si ajungand la esenta firii lor.
Belgienii sunt ospitalieri si glumeti. Pe chipul lor nu citesti atata stres ca la noi. Ei pot sa se intinda pe iarba la soare si sa se gandeasca la orice fel de trasnai. Oamenii astia au invatat sa aprecize natura mai mult decat noi. Dar pe cealalta parte, ei au invatat sa accepte masinariile si tehnologia in viata lor. Unitatea si diversitatea au invatat sa traiasca impreuna in tara asta. O MiniEurope, la fel ca parcul de miniaturi de langa Atomium.
Inima mea a ramas in Belgia pentru ca acolo m-am simtit ca acasa, pentru ca am cunoscut oameni minunati si despre care nu am sa incetez niciodata sa vorbesc si pentru ca am invatat foarte multe lucruri de la ei.
Fiecare student trebuie sa traiasca printr-o experienta de genul asta, fiecare om ar trebui sa poata merge inafara pentru a vedea ca se poate trai si altfel. Poate ca asa am putea sa fim si noi altfel, poate ca asa am putea schimba si noi ceva.
Inima mea a ramas in Belgia dar eu sunt inca aici… Cu noi idei, altfel de proiecte, un alt eu…

E primavara...iarasi primavara!!!

Nu vreau sa vorbesc astazi despre ziua femeii. Toata lumea pomeneste despre ea, toata lumea ridica azi in slavi femeia si trece cu vederea orice, pe considerentul asta, asteptand ziua de maine pentru a se apuca de facut reprosuri.
Vreau sa vorbesc astazi despre primavara din care s-a nascut aceasta zi a femeii. Legatura este simpla, primavara care da viata naturii si femeia care da nastere omului, renasterea, iubirea...toate lucrurile bune care se intampla primavara si pe care ti le poate oferi femeia.
Primavara asta are rolul de a ne face mai veseli, mai optimisti, mai plini de viata, ne indeamna sa iubim mai mult, sa ne gandim la noi si la ceilalti dincolo de aparente, primavara asta are rolul de a ne trezi din somnul iernii si de a ne arunca in bratele vietii.
Primavara asta imi da o mie de motive pentru a ma trezi dimineata si pentru a-mi rasfata simturile: o gura de aer proaspat, un cer senin si pufos, un soare zambitor si calduros, o adiere calda, un amestec de ciripituri, niste oameni mai luminosi, o lume renascuta sub razele soarelui.
Cand ma uit la pamantul negru, la copacii golasi, la natura, gandul imi fuge la documentarele care ne arata cum se naste viata in mod fast forward. Imi place atunci sa imi imaginez cum rasare iarba din pamant, ba chiar sa imi imaginez strigatul pamantului brazdat de firul de iarba, sa imi imaginez cum se nasc frunzele si cum totul inverzeste...vazand cu ochii.
Primavara asta imi arata ca totul a reintrat in normal, ca rotitele vietii s-au pus in miscare si antreneaza un val de fapte si realitati pe care eu nu le mai pot controla, pe care pot doar sa le privesc si sa le analizez asa cum sunt ele, fara nici un ajutor din partea mea, fara nici o piedica, singura mea atributie fiind aceea de a lasa lucrurile sa se intample si de a ma bucura de toate aceste daruri.
Primavara asta nu inseamna ziua femeii, a barbatului, a disputelor pentru zile si cadouri. Primavara asta e ea insasi un cadou, cel mai ieftin si mai important cadou, pentru fiecare dintre noi.
Si ce poate fi mai potrivit de ascultat in aceasta zi frumoasa decat melodia lui Tudor Gheorghe care poate sa transmita fiorul primaverii mai bine decat orice:

Povești la gura sobei

Povești despre război a auzit multă lume cu siguranță. Povești care par desprinse dintr-o altă lume, cu altfel de oameni și în altfel de timpuri. Povești fără de care nu am mai fi astăzi, aici, așa.
Păcat că poveștile sunt astăzi din ce în ce mai puține. Ignoranța, pe de o parte și bătrânețea, pe de altă parte, fac ca aceste povești să nu mai aibă nici povestitori, nici ascultători.
Dar într-o zi în care focul ardea în sobă, iar soarele încălzea bobocii de ghiocei abia răsăriți, am avut ocazia de a asculta din nou astfel de povești. Am aflat așadar de oameni care au avut curajul de a râde în fața armatei sovietice, de alții care se avântau în război fără să știe ce îi așteaptă sau despre alții care se ascundeau în beci, pe câmp sau sub covată de frica ochilor iscoditori.
Războiul a prins-o pe bunica cu un băiat de 8 luni în brațe și o soră pe la 16 ani care era ținta directă a rușilor în permanentă căutare de femei. Din cauza asta bunica nu a lăsat nici o secundă copilul din brațe, sperând că în felul acesta soldații își vor vedea de drumul lor, iar sora ei se ascundea ziua pe câmp printre buruieni și venea seara pentru a mânca, apoi se pitea sub covată.
Imaginea rusoaicelor cu părul blond, despletit și murdar, care stăteau așezate pe tancuri le-a rămas tuturor în minte. Ce căutau ele acolo nimeni nu știa, dar ei nu puteau rămâne insensibili la vederea lor.
„Nașul” era la poartă și privea cum trec soldații ruși. Un om voinic și mereu pus pe șotii. Așa s-a explicat replica pe care el a dat-o unui soldat rus care l-a întrebat câți kilometri mai sunt până la București:„Два” (Doi).Iar satul acesta din apropierea luncii Siretului era mai departe de București decât ar fi putut suporta moralul scăzut al rușilor. Cei 2 km parcurși i-au adus față în față cu armata germană, care i-a prins pe nepregătite. „Nașul” se ascunsese deja gândindu-se că cineva va vrea să-l facă să plătească pentru gluma făcută.
Pe dealul din apropierea satului a fost trasată așadar linia frontului. Bombele explodate tulburau casa din țâțâni, cutremurul acesta persistând zile întregi. O bombă așa puternică a speriat-o pe bunica atât de mult încât a fugit de acasă și și-a uitat copilul înăuntru. Speriată, s-a întors după el apoi și s-a refugiat în livadă. Sora ei nu aude nici astăzi prea bine din cauza bubuiturilor.
Lumea nu știa pe atunci limba rusă. Dar de teamă, a învățat. A învățat să îndrepte 3 ruși beți în căutare de femei, către o casă părăsită, să spună că nu mai este nimeni acasă sau că nu mai au nimic de mâncare.
Ascultând astăzi poveștile acestea, ne credem în stare de mult mai multe acte eroice sau poate simțim că nu am fi putut face nici măcar atât.
Și nu degeaba se spune că omului nu-i este dat să trăiască atâta rău pe cât poate să-l îndure. Războiul a fost un rău atât de mare și pe care se vede că oamenii au putut să-l treacă.
Bunica a căzut răpusă de război cu câțiva ani în urmă. Dar poveștile ei au rămas nemuritoare; cuvintele vor avea mereu un ecou în mintea mea, iar datoria este de a le transmite mai departe.
Nu avem nevoie de un război care să ne arate limitele. Putem doar să acceptăm provocările fiecărei zile.

1916 = 2016

Spuneam data trecuta că Ștefan Zeletin a fost criticat și acuzat pentru opera sa așa-zis blasfemitoare. Dar am uitat să spun despre cei care s-au declarat de acord cu cele spuse de el acolo.
Au existat așadar și oameni care au îndrăznit să accepte adevărul crud despre societatea romanească. Și cum să nu fii de acord cu cineva, atunci când observi că acesta spune adevăruri general valabile?
Vreau să vorbesc aici despre legătura pe care o face acesta între lumea anului 1916 si cea a anului 2011. Si ca sa pot fi înțeleasă pe deplin, voi realiza un tablou introductiv în cartea asta pe care o recomand tuturor celor ce au curaj sa privească în spatele cuvintelor.
Sirul observațiilor este structurat pe povestea unui muritor care primise permisiunea zeilor de a pătrunde în lumea nemuritorilor pentru a-și satisface pofta de cunoaștere. Viața lipsită de griji a acestora este tulburată de o mulțime de zgomote și forfotă ce părea că se aude dinspre lumea muritorilor, astfel că eroul nostru este trimis pe pământ pentru a cerceta cauzele acestui „vuiet surd de corpuri ce cad și țipete sfâșietoare de ființe ce-și dau sfârșitul”, muncă ce avea să o îndeplinească în semn de mulțumire pentru bunăvoința zeilor dar și ca mijloc de satisfacere al trebuințelor lui de cunoaștere.
Muritorul nostru petrece așadar o bună bucată de vreme pe pământ, în Țara măgarilor, un loc în care „de cum treci hotarele acestei țări și pășești în cuprinsul satelor, nu-i greu să te încredințezi că ai intrat între adevărate animale”, de unde va culege o gramada de informații despre acestia, pe care le va prezenta apoi în fața zeilor.
Însemnările din Țara măgarilor fac referire la lumea satului și cea a orașului, fiecare cu doza lui de măgarie,la păturile sociale, cultura, justiția, morala și patriotismul măgarilor.
Finalul cărții mi-a comunicat ceea ce cred ca reprezintă trăsătura fundamentală a societății. Ideea este de fapt un citat din „Jocul ielelor” de Camil Petrescu, și pe care am sa îl transcriu și eu:
„Nu știu dacă această Europă din Mai 1914 este atât de rea...Nu știu dacă această societate este într-adevăr atât de bună...Poate că mă înșel... Tare mi-e teamă însă că, dacă printr-o întâmplare nenorocită, această Europă s-ar prăbuși...lumea de mâine ar regreta-o ca pe un paradis... Ar avea zi și noapte nostalgia ei”.
Si de aici mi-am dat seama ca problemele astea pe care noi astăzi le considerăm împotriva firii, au existat dintotdeauna. Omul nu este mulțumit niciodată cu ce are. Si daca nu e mulțumit, începe să caute defectele și să facă comparații. Noi zicem astăzi că oamenii de azi nu sunt patrioți dar uite că și Zeletin zicea că oamenii lui 1916 nu știau ce înseamnă patriotismul. Când noi spunem că ne-am pierdut identitatea ca și națiune, vocea filosofului ne răsună în minte și ne spune ca nici atunci nu se știa de așa ceva. Si lista poate continua.
Și ce ne dovedește nouă asta? Că din dorința de a avea mereu ceva mai bun, oamenii își construiesc niște idealuri pe care fie că le asociază cu perioade trecute în istorie, fie cu altele din viitor. Eu spuneam că mi-ar fi plăcut să trăiesc în perioada interbelică, cei de atunci poate că ar fi vrut sa trăiască în perioada pașoptistă, ceilalți pe vremea lui Ștefan cel Mare și tot așa, până când ajungem să ne dorim să fi trăit prin neolitic pentru ca ni s-ar fi părut că viața era mai simplă atunci.
Iar toată trecerea asta în istorie cred că ne mai demonstrează ceva și anume evoluția noastră. Oamenii de atunci condamnau lucruri care astăzi ni se par acceptabile. Cei care plecau atunci la studii în străinătate și se declarau membri ai curentelor „străinofile”, erau considerați dezertori. Astăzi e ceva obișnuit să faci studiile în străinătate, să îți dedici munca altora și să-ți negi apartenența națională. Și nu pot spune dacă asta e rău sau bine. Pot doar să privesc evoluția într-un mod obiectiv.
Lumea de astăzi are într-adevăr probleme. Nu mai vreau să spun că sunt mai mari sau mai mici decât alt cândva. Vreau să spun că nu mai putem să ne plângem atâta de situația asta. Pentru că oricât de multe am face și oricât de multe am schimba, lumea nu va fi niciodată perfectă. Nimeni nu ne poate garanta că vom trăi o zi în care să fie totul pe placul nostru.
Si atunci ce e de făcut? Trebuie să apreciem mai mult ceea ce avem și să nu mai cerem atât de multe de la ceilalți. Pentru noi, ca și persoane, e normal și necesar să ne dorim mai mult și mai bine, dar trebuie să încetăm să dăm vina pe ceilalți pentru că nu vor și ei să schimbe ceva.
În felul acesta nu vom avea o societate mai buna, poate doar o conștiință mai liniștită...

De ce in perioada interbelica

Mi s-a reprosat ca nu scriu destul de des pe blog. Sunt constienta de asta si mai stiu ca nu pot face, acum, prea multe pentru a schimba ceva. Am 1000 de idei in cap dar nici una nu e destul de cizelata incat sa o pot spune pe intelesul tuturor. Am atatea idei pe care mi-e frica sa le spun de teama sa nu fie respinse. Si chiar si mie mi se pare ciudata situatia asta, mai ales daca stau sa ma gandesc la deja uzatul cliseu ``unii au luptat pentru dreptul la opinie`` si daca ma uit un pic la cei care au avut curajul de a spune lucrurilor pe nume.
Si primul nume care imi vine in minte este Stefan Zeletin, filosof si sociolog care, pe la anul 1916 publica Insemnarile din Tara Magarilor, o culegere de impresii asupra magarilor de la sate si de la orase, reuniti sub numele Romanicei noastre atat de draga astazi. Cartea a avut un impact zguduitor in perioada aceea, personalitatile vremii l-au acuzat pentru lipsa de patriotism, insusi autorul a sters-o de pe lista lui de publicatii, cu cateva zile inainte sa moara, pentru ca ``n-a vrut sa se prezinte cu ea in fata lui Dumnezeu...``
Si iata ca astazi ea reprezinta de fapt varianta cea mai putin rautacioasa la adresa poporului roman; ``Din tara magarilor`` este chiar copil mic pe langa polemicile de astazi si pe langa acuzatiile aduse statului si societatii romanesti.
Departe de mine ideea de a lansa acum niste teorii pe care sa le aprecieze viitorul. Nu stiu daca as putea avea atata forta si destule argumente pentru a le sustine. Voi incepe asadar prin a trata teme mici si impartiale momentan, lasandu-le pe cele fundamentale pentru vremea in care voi fi pregatita.
Vreau sa spun acum despre motivele pentru care mi-as fi dorit sa traiesc in perioada interbelica. Nu stiu cine este multumit de epoca in care s-a nascut, dar eu pot spune sigur ca as fi preferat perioada interbelica. Si iata si de ce:
Perioada interbelica a prins oamenii in mijlocul unor dispute ideologice care ii determinau sa gandeasca dincolo de alte probleme. In perioada interbelica au prins radacini ideile fascismului, nazismului, si apoi ale comunismului. Lasand deoparte impactul acestora asupra intregii Europe, nu putem sa nu remarcam faptul ca personalitatile vremii erau preocupate de binele tarii, de reformare, putand spune chiar ca oamenii de atunci construiau sociologia, impreuna cu Dimitrie Gusti, prin faptul ca se preocupau de probleme ce vizau intreaga societate.
Perioada interbelica prindea populatia sateasca sub persoana lui Ilie Moromete, personajul acesta atat de indragit astazi, oameni iesiti de sub mana boierimii, pusi in posesia unor petece de pamant si preocupati de construirea unor strategii de utilizare eficienta a acestora.
Mi-ar fi placut sa traiesc in perioada interbelica pentru ca acesta imi pare a fi timpul in care oamenii erau judecati pentru cunostintele si ideile lor, si nu pentru hainele purtate. Judecand din privinta asta, viziunea lui Stefan Zeletin mi se pare potrivita, mai degraba, pentru zilele noastre, nicidecum pentru perioada in care a fost scrisa. Si cred ca daca el ar mai trai sa vada ce se intampla astazi, si-ar reedita lucrarea, ar renunta la alegorii si ar spune purul adevar si tot nu i s-ar parea ca a fost destul de clar.
Zeletin vorbea despre magarii care pleaca de la sat la oras si care renunta la magaria de pe corp pentru a o depune pe suflet. Asta ma face sa cred ca sufletul taranului interbelic era pe atat de pur pe cat vreau eu sa cred ca este, ca vesnicia nu daduse nas in nas cu civilizatia si ca oamenii erau, pe masura posibilitatii vremii, multumiti cu ceea ce aveau.
Mi-ar fi placut sa traiesc in perioada interbelica pentru ca as fi putut fi inconjurata de oameni care sa fie preocupati de actiuni care sa nu duca la pacatul impotriva spiritului, de oameni care sa mediteze asupra naturii umane si care sa stie, inainte de toate, sa iubeasca.
Mi-ar fi placut sa deschid scrisori muncite de cineva si trecute prin mai multe maini in drumul ei catre mine. Mi-ar fi placut sa astept un raspuns sigur cateva zile, decat mai multe mesaje contradictorii. Si asta in conditiile in care ma simt si eu legata astazi de tehnologie, de viteza si de granitele sparte de aceasta. Dar pentru vremea respectiva,cred ca scrisoarea era cel mai bun mijloc de comunicare, asa cum este telefonul sau e-mailul astazi.
Mi-ar fi placut sa traiesc in perioada interbelica pentru a lua parte la balurile Micului Paris, la frumoasele manifestari ale elegantei si discretiei, la aceasta activitate a loisirului care avea rolul de a uni oamenii, prilej de discutii si moduri de culturalizare.
Sunt multe motivele pentru care as fi vrut sa traiesc in perioada interbelica. O parte le-am expus eu, o parte le vor gasi altii. Evit sa spun ca aceasta a fost cea mai buna perioada din istorie, pentru ca sunt constienta ca fiecare epoca a avut neajunsurile ei, dar cred ca in acesti ani raul nu era atat de rau precum este astazi.

Emil sau despre educatie

Stie cineva cine este Emil?
Eu nu l-am cunoscut direct, dar stiu cum ar trebui sa arate, ce ar trebui sa stie, si cum ar trebui sa se comporte. Emil ar fi trebuit sa fie elevul model al lui Jean-Jacques Rousseau. El ar fi trebuit sa fie un copil orfan, pe care sa-l fi luat Rousseau, din fasa, spre a-i da educatia de care are nevoie fiecare pentru a putea forma societatea care nu strica natura umana, ci ii desavarseste existenta.
Emil este un personaj care a luat nastere prin 1762, in conditii care si astazi mi se par remarcabile. Rousseau a fost cel care a avut curajul de a spune ca societatea nu este buna si ca trebuie facut ceva pentru a-i imbunatati conditia (indrazneala care l-a costat arderea manuscrisului in piata publica si blamul public). Si asa a aparut Emil; un copil care, urmand modelul educational al preceptorului sau, va putea fi considerat omul desavarsit, pilonul unei societati corecte.
Dar la ce se refera acest tip de educatie? Rousseau insusi considera ca este un model utopic. Si cu toate acestea, credea in el si chiar si noi am ajuns sa militam pentru cateva dintre ideile lui. Rousseau dorea trecerea de la educatia formala, teoretica si abstracta la una practica, empirica, deductiva. In cartea despre care vorbesc acum, Rousseau face referire la nenumarate moduri prin care se pot formula lectii de tipul acesta, din domenii variate. Pot sa numesc aici discutiile libere pe care le poate avea elevul cu pedagogul lui privind la soare, la stele, situatii din viata privind proprietatea, moduri foarte simple prin care se poate obisnui copilul cu intunericul, cu frigul, cu rutina, toate fiind condimentate cu exemple imaginare dar cat se poate de realizabile. Nu dau prea multe detalii aici pentru ca vreau doar sa starnesc curiozitatea cititorilor.
Sunt multe dintre ideile lui Rousseau care sunt si astazi valorificate. Pornind de la modalitatea de invatare deductiva, ideea de valorificare maxima a copilariei copilului (Rousseau spune ca pana la 12 ani copilul trebuie lasat sa se dezvolte liber, sa nu citeasca nici o carte, sa aiba impresia ca el este stapanul in relatia cu pedagogul lui, starnindu-si in felul acesta, singur, interesul pentru cunoastere), pana la dezvoltarea metodelor blande de educatie, modelul lui Emil este unul dezirabil chiar si pentru zilele noastre.
Nu pot spune ca sunt de acord in totalitate cu modelul lui. Dar tot ce pot spune este ca multi parinti ar trebui sa citeasca aceasta carte (trecand peste observatiile specifice epocii respective), pentru a sti cum sa-si educe copiii, facand astfel primul pas pe drumul reformarii societatii, acestei societati care ne arata in fiecare zi ca suntem pe un pas gresit.
Recomand cu caldura, tuturor, acest manual despre educatie, si astept parerile voastre pe tema acesteia.


„Tineri învățători, aduceți-vă aminte că lecțiile voastre trebuie să constea fără excepție mai mult în acțiune decât în cuvântări; căci copiii uită lesne ce au spus și ce li s-a spus, dar nu ceea ce au făcut și ceea ce li s-a făcut.” (Jean-Jacques Rousseau)