Si pana la urma, ce e dragostea?
Vad din ce in ce mai multe articole in care oameni care cred ca au descoperit elixirul relatiei perfecte, se dau inteligenti ca ei au aflat ca femeia este o zeita pe care o atingi numai cu iubire si ca barbatul e langa ea pentru a o completa. E plin internetul de "vorbe de duh" despre iubire.
De ce scriitorii, compozitorii si toti cei care au proclamat dragostea, nu au reusit sa aiba o viata linistita de cuplu alaturi de cel iubit? Pentru ca realitatea nu a coincis niciodata cu modelul de iubire pe care il visau. Pentru ca in carti totul era idilic si pentru ca in realitate cotidianul stirbeste dragostea. Pentru ca o relatie inseamna o lupta continua contra rutinei, contra racirii sentimentelor.
Cateodata cred ca dragostea nu e decat un mod de a ne iubi pe noi insine. Cerem multe de la cel de langa noi pentru ca vrem sa ne fie noua bine, pentru ca ni se pare normal ca sub pretextul iubirii trebuie sa il epuizam de energie pe cel iubit, trebuie sa visam mai mult si mai multe, pentru ca asa am vazut in filme. Si daca nu reusim, asa cum zice vorba, sa iubim in mod egal, cine castiga si cine pierde? Cel care iubeste mai putin si sufera mai putin sau cel care iubeste mai mult, traieste mai intens si sufera mai mult?
Cand stii ca ai iubit cel mai mult o persoana? Cand o pierzi? Cand ai descoperit o alta persoana? Cand nu reusesti sa gasesti pe altcineva? Cand o iubire trecuta e atat de indepartata incat ni se pare ca era perfecta?
"Si daca dragoste nu e, nimic nu e". Si acolo unde e dragoste ce e? Totul sau nimic...
Intr-o discutie cu un amic, vorbind despre un cuplu de prieteni, intreb ce parere are despre noua partenera. Raspuns: cu ea, nu putea urca prea sus.
Adica intr-o relatie trebuie sa fie cel putin unul care sa aspire la mai mult. Trebuie sa fie cel putin unul care sa vrea mai mult pentru el si pentru celalalt.
Citeam un articol azi dimineata, in care un psiholog de cuplu zicea ca, in Romania, in acest moment, asistam la o febra a divorturilor. O fi pentru ca oamenii incep sa isi doreasca mai mult? O fi din cauza ca oamenii renunta la lupta mai usor? O fi din cauza ca dictonul "taci si inghite" nu mai este valabil? Pe de alta parte, de ce nu divorta lumea inainte? Pentru ca se temeau de gura satului si pentru ca nu stiau incotro s-o apuce dupa aia, pentru ca nu stiau ce e ala divort, pentru ca familia era sfanta cu batai cu tot.
Acelasi psiholog spunea ca acelasi fenomen al divorturilor a fost prezent si in America, cu 30 de ani in urma, dar ca azi, ca urmare a revalorizarii familiei, oamenii incep dialogul inainte de a merge in fata judecatorului.
In orice caz, asa cum azi incepem sa cautam sosetele de lana ale bunicii si cuptorul cald cu placinte, asa cred ca ne vom intoarce si la esenta cuplului si a familiei si probabil si rata divorturilor se va calma.