Lucrez la o casa pentru batrani nu foarte batrani. Adica niste oameni abia iesiti la pensie care au bani si care s-au saturat de casa lor. E ca un hotel unde le sta tot timpul cineva la dispozitie iar ei isi pot vedea linistiti de sfarsitul zilelor.
E o atmosfera calduroasa in acest hotel iar oamenii sunt simpatici. Fiecare isi duce in spate o poveste pe care nu stii cum sa o scoti la lumina. Pentru ca ti-e frica sa nu rascoleasca, cu ea, alte povesti triste. Intr-o zi am gasit o batranica, in apartamentul ei, cum sorta un teanc de poze. I-am spus ca probabil ii face placere sa rememoreze clipele. Mi-a raspuns ca jumatate dintre cei din poze sunt morti deja...
Sunt oameni care nu mai au pe nimeni in viata lor, oameni ai caror copii, soti si frati au murit toti la scurt timp unul dupa altul. Nici nu stii ce sa vorbesti cu ei ca sa nu ii vezi ca incep sa planga in fata ta. Apoi, sunt oameni ai caror copii vin in fiecare zi sa ii vada. Sa le aduca micul dejun in camera, sa ii vada tarziu in noapte, sa joace carti cu ei, sa profite cat mai mult de parintii lor. Insa la sfarsit, avem si oameni parasiti, ai caror familie suntem noi, angajatii. Oameni lasati aici cu forta de catre copiii lor, copii care vin doar cand parintele lor a murit, copii care n-au mai dat o veste de ani buni, parinti care se agata de orice pentru a umple golul.
Stand toata ziua printre ei mi-am dat seama ca batranetea nu face decat sa accentueze calitatile si defectele. O femeie care a fost contabila toata viata ei, noteaza in fiecare zi, pe orice bucata de hartie pe care o gaseste, tot ce a facut in timpul zilei, cu ore precise. E o femeie care nu iese niciodata din apartamentul ei. Pe hartiile ei gasesti la ce ora au iesit vecinii ei afara, ce a vazut la televizor, cat a durat emisiunea, cate bucati de carne si cati cartofi prajiti a avut in farfurie. Un fost director supravegheaza tot ce misca si stie sa strige cel mai tare cand e ceva ce nu ii convine, chiar daca nu il priveste. O sotie de ambasador ramane tot timpul eleganta, stilata si stie cum sa iti vorbeasca.O pianista scoate sunete dumnezeiesti chiar daca pianul este neacordat.
Intr-o zi, pe cand eram in deplasare la un hotel de acelasi tip, insa in alt oras, am aflat ca acolo era gazduit un roman, fost soldat in armata franceza. Am zis imediat ca trebuie sa ii vorbesc. L-am gasit la masa, imbracat cu un costum impecabil de militar. I-am zis "Buna ziua" iar ochii lui s-au luminat de indata. Ajuns acum la 93 de ani, dupa 70 de ani de viata in Franta, cineva ii vorbea in romana. Era emotionat iar eu asemeni. Isi gasea cu greu cuvintele, m-a intrebat despre Romania si despre cum am ajuns eu acolo. Ultima data cand fusese in tara era prin anii '70 iar impresiile ii erau amare. Copiii lui isi gasisera rostul in Franta. Mi-a cerut sa il mai vizitez din cand in cand pentru ca i-a facut placere. I-am promis ca voi incerca sa revin.
Cum se zicea la un post de televiziune iesean, in acest hotel " in fiecare zi e un nou inceput ". Aceiasi oameni, aceleasi fete, acelasi loc, acelasi ritm in fiecare zi, insa nu stii niciodata ce revelatii ti se vor face pe parcursul zilei.