Joc și piese
Nu căuta cuvinte să spui ce n-are rost
Nu căuta priviri și lucruri ce-au mers prost.
Nu te-ntreba de ce viața te doboară,
Nu căuta-ntrebări ce noaptea te-nfioară.
Răstoarnă viața ta într-un castron cu piese
Să faci un domino și-apoi să vezi ce iese.
Transformă într-un punct cețoasa întrebare,
Amestecă cu miere și uită de-ntristare.
Viața e prea scurtă să uiți să o trăiești.
Iar de nu ai palate, tu poți să-mpărățești,
Poți construi cetăți, poți cuceri prințese,
Căci mintea ta e singura ce viața îți va țese.
Florea Ecaterina
duminică, 15 mai 2011
Fragmente de viata
Să merg acasă...
Să simt viața-mi pulsând prin vene,
Să merg desculță prin urzici râzând,
Să stau sub soare mirosind a lene,
S-aud ciripituri din frunze și să strig: „Eu sînt”.
Să văd cum norii fugăresc pământul,
Cum vântul se coboară-n orice fald.
Să scriu din nou, cu viața, legământul
În liniștea și strălucirea de smarald.
Din frunze și din crengi să-mi trag puterea
Renașterii și trecerii prin orice val,
Iar martoru-nvierii să-mi fie tăcerea,
Rămân supus naturii - biet vasal.
Iar când din cald asfalt simți-voi neputința
Să mă înalț din nou cu gândul către cer,
Să lupt cu fiare-n mine și să găsesc voința
Aducerii-aminte de lucruri ce în veci nu pier,
Să știu că-n locul meu nu trebuie să cer...
Florea Ecaterina
Să simt viața-mi pulsând prin vene,
Să merg desculță prin urzici râzând,
Să stau sub soare mirosind a lene,
S-aud ciripituri din frunze și să strig: „Eu sînt”.
Să văd cum norii fugăresc pământul,
Cum vântul se coboară-n orice fald.
Să scriu din nou, cu viața, legământul
În liniștea și strălucirea de smarald.
Din frunze și din crengi să-mi trag puterea
Renașterii și trecerii prin orice val,
Iar martoru-nvierii să-mi fie tăcerea,
Rămân supus naturii - biet vasal.
Iar când din cald asfalt simți-voi neputința
Să mă înalț din nou cu gândul către cer,
Să lupt cu fiare-n mine și să găsesc voința
Aducerii-aminte de lucruri ce în veci nu pier,
Să știu că-n locul meu nu trebuie să cer...
Florea Ecaterina
marți, 10 mai 2011
Soarele zambeste din nou
Ploaia asta repezita m-a dus cu gandul la copilarie. La zilele calde de vara cand ma simteam mica de tot in comparatie cu norii mari si furiosi si cu campiile intinse pe care le-am strabatut de nenumarate ori.
Ploaia asta mi-a mai adus aminte de zilele in care ne adunam in casa pentru a ne adaposti de stropi si trasnete si cum sora mea cauta Lumanarea de la Inviere pentru a lumina casa. Dincolo de orice simbolism, lumina aceea parea ca o oaza de verdeata in mijlocul furtunii.
Astazi am aprins becul pentru a lumina camera. Si nu am facut asta pentru liniste ci pentru ca nu puteam sa-mi vad de treburi. Si chiar daca pare o golire de sens,mi-am dat seama ca ploaia asta mirosea la fel ca cele de care imi aduc eu aminte. Ploaia de azi e cu atat mai bogata pentru ca poarta cu ea amintirea celei care am fost dar si celei care sunt.
O albina statea pe pervaz si se lupta cu stropii. Am indemnat-o sa urce pe o bucata de hartie si am lasat-o pe partea interioara a pervazului. Dupa ce a stat o vreme sub hartie si dupa ce si-a scuturat piciorusele ude, albina si-a luat zborul infruntand din nou ploaia. Nu a rezistat mult pentru ca stropii erau reci si ascutiti. Am vazut-o cum facea cale intoarsa, spre alte adaposturi. Iar eu, in naivitatea mea, m-am gandit ca daca am salvat-o acum, e posibil ca atunci cand voi avea eu nevoie, zana albinutelor va veni sa ma ajute.
Poate parea stupid...dar ploaia de azi m-a facut sa ma simt din nou copil...
Soarele zambeste din nou. Pasarile au inceput deja sa-si spuna impresiile despre vremea asta capricioasa care nu se mai poata hotari daca sa fie primavara sau vara. Au stins deja lumanarile si pot merge in cautare de insecte rapuse de ploaie.
Iar eu pot sa inchid acum cufarul cu amintiri...
Ploaia asta mi-a mai adus aminte de zilele in care ne adunam in casa pentru a ne adaposti de stropi si trasnete si cum sora mea cauta Lumanarea de la Inviere pentru a lumina casa. Dincolo de orice simbolism, lumina aceea parea ca o oaza de verdeata in mijlocul furtunii.
Astazi am aprins becul pentru a lumina camera. Si nu am facut asta pentru liniste ci pentru ca nu puteam sa-mi vad de treburi. Si chiar daca pare o golire de sens,mi-am dat seama ca ploaia asta mirosea la fel ca cele de care imi aduc eu aminte. Ploaia de azi e cu atat mai bogata pentru ca poarta cu ea amintirea celei care am fost dar si celei care sunt.
O albina statea pe pervaz si se lupta cu stropii. Am indemnat-o sa urce pe o bucata de hartie si am lasat-o pe partea interioara a pervazului. Dupa ce a stat o vreme sub hartie si dupa ce si-a scuturat piciorusele ude, albina si-a luat zborul infruntand din nou ploaia. Nu a rezistat mult pentru ca stropii erau reci si ascutiti. Am vazut-o cum facea cale intoarsa, spre alte adaposturi. Iar eu, in naivitatea mea, m-am gandit ca daca am salvat-o acum, e posibil ca atunci cand voi avea eu nevoie, zana albinutelor va veni sa ma ajute.
Poate parea stupid...dar ploaia de azi m-a facut sa ma simt din nou copil...
Soarele zambeste din nou. Pasarile au inceput deja sa-si spuna impresiile despre vremea asta capricioasa care nu se mai poata hotari daca sa fie primavara sau vara. Au stins deja lumanarile si pot merge in cautare de insecte rapuse de ploaie.
Iar eu pot sa inchid acum cufarul cu amintiri...
vineri, 6 mai 2011
Fiecare cu cerul lui
Lumea are nevoie de povesti. Fara nici o limita de varsta.
O poveste, prin incredibilul ei, prin forta si talcul ei are puterea de a ne convinge de veridicitatea ei la fel cum ar face-o o intamplare care ni se petrece noua.
Avem nevoie sa credem in povesti pentru ca avem nevoie sa invatam de la altii. Copilul isi creaza universul de zane si de monstri ascultand povesti incredibile, povesti de care uneori adultii sunt prea plictisiti sa isi mai aduca aminte. Dar povestile acestea reprezinta de fapt primul contact al copilului cu lumea, cu lumea binelui si a raului, cu lupta, cu viata. Hiperbolele au grija ca povestea sa fie interiorizata.
Cu cat inaintam in varsta, povestile capata alte intelesuri. Povesti specifice anumitor situatii, povesti incifrate, povesti filosofice, povesti nascute uneori din dorinta noastra de a evada din cotidian. Ce e interesant e ca daca citim o colectie de povesti, o carte de genul Decameronului lui Boccaccio sau alte astfel de carti, de fiecare data vom tine minte numai povestile care sunt asemanatoare situatiilor prin care am trecut noi sau din care putem desprinde o invatatura potrivita pentru starea noastra din acel moment. Si asta pentru ca avem nevoie sa stim ca a mai fost cineva in situatia noastra la un moment dat (lucru care pe de o parte ne arata ca nu suntem singurii din univers care traim astfel de experiente si pe de alta parte ca se poate trece peste acel hop, ba chiar ca se poate trage si o invatatura zdravana din asta).
Vorbesc despre povesti pentru ca momentan citesc si eu povesti...cu tâlc: ``Cercul mincinosilor``, de Jean-Claude Carriere. Este de fapt vorba despre o colectie de povesti filosofice adunate din lumea intreaga, povesti uneori amuzante dar pline de invatatura. Povestile acestea sunt extraordinare pentru ca raman nemuritoare prin universalitatea lor.
Pentru a stârni interesul vostru am selectat cateva istorioare care mi-au ramas in minte (trebuie sa recunosc ca mi-a fost destul de greu sa fac selectia):
``Un sculptor a primit un bloc de piatra si s-a apucat de indata de lucru. In cateva luni a sculptat un cal.
Un copil care-l privise lucrand l-a intrebat: De unde ai stiut ca era un cal inauntru?``
``Nastratin Hogea si-a pierdut magarul si a dat de veste in tot orasul ca va darui animalul celui care il va gasi, impreuna cu samarul si capastrul.
Si cum lumea se mira ca fagaduieste magarul celui care avea sa i-l aduca, neavand deci nici un castig, Nastratin a raspuns: Nu va ganditi deloc la bucuria pe care o simti cand gasesti un lucru pe care l-ai pierdut?``
``Un om mergea incet prin ploaie.
Un trecator grabit l-a intrebat: De ce nu mergi mai iute?
- Pentru ca ploua si in fata mea, a raspuns omul.``
`` O poveste turceasca spune ca a fost o data o vrabiuta care, atunci cand tunetul vestea furtuna, se culca pe pamant si-si ridica piciorusele spre cer.
- De ce faci asta? a intrebat-o vulpea.
- Ca sa ocrotesc pamantul, care adaposteste atatea vietuitoare! a raspuns vrabiuta. Iti dai seama ce s-ar intampla daca s-ar prabusi cerul? Asa ca ridic picioarele ca sa-l sprijin.
- Si crezi ca ai sa poti sa sprijini cerul asta urias cu piciorusele tale prapadite?
- Fiecare cu cerul lui, a spus vrabiuta. Vezi-ti de drum proasto, nu pricepi nimic.``
Si pentru ca fiecare e cu cerul lui, admit ideea ca povestile acestea mi s-au parut incredibile doar mie si ca voi puteti gasi altele mult mai interesante. Cititi cartea! Este destul cer pentru toata lumea!
O poveste, prin incredibilul ei, prin forta si talcul ei are puterea de a ne convinge de veridicitatea ei la fel cum ar face-o o intamplare care ni se petrece noua.
Avem nevoie sa credem in povesti pentru ca avem nevoie sa invatam de la altii. Copilul isi creaza universul de zane si de monstri ascultand povesti incredibile, povesti de care uneori adultii sunt prea plictisiti sa isi mai aduca aminte. Dar povestile acestea reprezinta de fapt primul contact al copilului cu lumea, cu lumea binelui si a raului, cu lupta, cu viata. Hiperbolele au grija ca povestea sa fie interiorizata.
Cu cat inaintam in varsta, povestile capata alte intelesuri. Povesti specifice anumitor situatii, povesti incifrate, povesti filosofice, povesti nascute uneori din dorinta noastra de a evada din cotidian. Ce e interesant e ca daca citim o colectie de povesti, o carte de genul Decameronului lui Boccaccio sau alte astfel de carti, de fiecare data vom tine minte numai povestile care sunt asemanatoare situatiilor prin care am trecut noi sau din care putem desprinde o invatatura potrivita pentru starea noastra din acel moment. Si asta pentru ca avem nevoie sa stim ca a mai fost cineva in situatia noastra la un moment dat (lucru care pe de o parte ne arata ca nu suntem singurii din univers care traim astfel de experiente si pe de alta parte ca se poate trece peste acel hop, ba chiar ca se poate trage si o invatatura zdravana din asta).
Vorbesc despre povesti pentru ca momentan citesc si eu povesti...cu tâlc: ``Cercul mincinosilor``, de Jean-Claude Carriere. Este de fapt vorba despre o colectie de povesti filosofice adunate din lumea intreaga, povesti uneori amuzante dar pline de invatatura. Povestile acestea sunt extraordinare pentru ca raman nemuritoare prin universalitatea lor.
Pentru a stârni interesul vostru am selectat cateva istorioare care mi-au ramas in minte (trebuie sa recunosc ca mi-a fost destul de greu sa fac selectia):
``Un sculptor a primit un bloc de piatra si s-a apucat de indata de lucru. In cateva luni a sculptat un cal.
Un copil care-l privise lucrand l-a intrebat: De unde ai stiut ca era un cal inauntru?``
``Nastratin Hogea si-a pierdut magarul si a dat de veste in tot orasul ca va darui animalul celui care il va gasi, impreuna cu samarul si capastrul.
Si cum lumea se mira ca fagaduieste magarul celui care avea sa i-l aduca, neavand deci nici un castig, Nastratin a raspuns: Nu va ganditi deloc la bucuria pe care o simti cand gasesti un lucru pe care l-ai pierdut?``
``Un om mergea incet prin ploaie.
Un trecator grabit l-a intrebat: De ce nu mergi mai iute?
- Pentru ca ploua si in fata mea, a raspuns omul.``
`` O poveste turceasca spune ca a fost o data o vrabiuta care, atunci cand tunetul vestea furtuna, se culca pe pamant si-si ridica piciorusele spre cer.
- De ce faci asta? a intrebat-o vulpea.
- Ca sa ocrotesc pamantul, care adaposteste atatea vietuitoare! a raspuns vrabiuta. Iti dai seama ce s-ar intampla daca s-ar prabusi cerul? Asa ca ridic picioarele ca sa-l sprijin.
- Si crezi ca ai sa poti sa sprijini cerul asta urias cu piciorusele tale prapadite?
- Fiecare cu cerul lui, a spus vrabiuta. Vezi-ti de drum proasto, nu pricepi nimic.``
Si pentru ca fiecare e cu cerul lui, admit ideea ca povestile acestea mi s-au parut incredibile doar mie si ca voi puteti gasi altele mult mai interesante. Cititi cartea! Este destul cer pentru toata lumea!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)