Am asteptat momentul acesta ca un copil. L-am dorit dar nu mi l-am imaginat; pentru ca imi place sa ma las surprinsa.
Ca o comoara ascunsa in mijlocul unei paduri de pini maritimi, oceanul saruta in fiecare zi nisipul fin. Doar mie mi-a facut inima sa tresara. L-am auzit de departe. Un vuiet colosal, strain de vuietul orasului. Nici macar pescarusii nu indrazneau sa scoata un strigat. De indata ce am trecut de digul de nisip, un covor imens de apa mi se rostogolea la picioare.Oceanul era acolo. Toate descrierile din carti nu mai insemnau nimic, toti cei care l-au vazut deja nu ma mai interesau. Plamanii mi s-au umplut de aer sarat, parul se plimba in bataia vantului, ochii cautau orizontul departe iar inima imi batea foarte puternic. Oceanul era acolo, cu valurile lui enorme, cu nisipul fin si cu scoicile aruncate la mal. Valuri inspumate ce se rostogolesc fara incetare.
As putea sa il privesc ore intregi. Nici un val nu seamana cu celelalte. Apa danseaza si nisipul o data cu ea. Pe mal, il simti cum inainteaza. E ca si cum oceanul ar incerca sa te prinda.
Valurile sunt doar la tarm. In larg e ca o panza in bataia vantului. La apus, soarele aluneca usor in apa, incetul cu incetul, ca intr-o mare de smoala.
Noaptea e placut si infiorator. Nu zaresti decat linii albe ce se rostogolesc in intuneric, linii ce se sparg si reincep. Ti se pare ca sunt departe. Insa oceanul cu totul e departe. Se retrage pe sute de metri lasand in urma nisip fin, obosit de curenti. Vuietul e si mai mare. Ca o voce care te striga, care vrea sa isi spuna povestea.
Privind oceanul timpul se scurge precum nisipul dintr-o clepsidra. Esti incantat la inceput iar la final esti trist pentru ca s-a terminat.
Oceanul e un domn care impune respect. Esti minuscul in fata lui iar tot ce poti face este sa il admiri.
vineri, 14 august 2015
sâmbătă, 7 februarie 2015
Ganduri despre iubire aruncate pe tastele greoaie ale unei masini de scris
Si pana la urma, ce e dragostea?
Vad din ce in ce mai multe articole in care oameni care cred ca au descoperit elixirul relatiei perfecte, se dau inteligenti ca ei au aflat ca femeia este o zeita pe care o atingi numai cu iubire si ca barbatul e langa ea pentru a o completa. E plin internetul de "vorbe de duh" despre iubire.
De ce scriitorii, compozitorii si toti cei care au proclamat dragostea, nu au reusit sa aiba o viata linistita de cuplu alaturi de cel iubit? Pentru ca realitatea nu a coincis niciodata cu modelul de iubire pe care il visau. Pentru ca in carti totul era idilic si pentru ca in realitate cotidianul stirbeste dragostea. Pentru ca o relatie inseamna o lupta continua contra rutinei, contra racirii sentimentelor.
Cateodata cred ca dragostea nu e decat un mod de a ne iubi pe noi insine. Cerem multe de la cel de langa noi pentru ca vrem sa ne fie noua bine, pentru ca ni se pare normal ca sub pretextul iubirii trebuie sa il epuizam de energie pe cel iubit, trebuie sa visam mai mult si mai multe, pentru ca asa am vazut in filme. Si daca nu reusim, asa cum zice vorba, sa iubim in mod egal, cine castiga si cine pierde? Cel care iubeste mai putin si sufera mai putin sau cel care iubeste mai mult, traieste mai intens si sufera mai mult?
Cand stii ca ai iubit cel mai mult o persoana? Cand o pierzi? Cand ai descoperit o alta persoana? Cand nu reusesti sa gasesti pe altcineva? Cand o iubire trecuta e atat de indepartata incat ni se pare ca era perfecta?
"Si daca dragoste nu e, nimic nu e". Si acolo unde e dragoste ce e? Totul sau nimic...
Intr-o discutie cu un amic, vorbind despre un cuplu de prieteni, intreb ce parere are despre noua partenera. Raspuns: cu ea, nu putea urca prea sus.
Adica intr-o relatie trebuie sa fie cel putin unul care sa aspire la mai mult. Trebuie sa fie cel putin unul care sa vrea mai mult pentru el si pentru celalalt.
Citeam un articol azi dimineata, in care un psiholog de cuplu zicea ca, in Romania, in acest moment, asistam la o febra a divorturilor. O fi pentru ca oamenii incep sa isi doreasca mai mult? O fi din cauza ca oamenii renunta la lupta mai usor? O fi din cauza ca dictonul "taci si inghite" nu mai este valabil? Pe de alta parte, de ce nu divorta lumea inainte? Pentru ca se temeau de gura satului si pentru ca nu stiau incotro s-o apuce dupa aia, pentru ca nu stiau ce e ala divort, pentru ca familia era sfanta cu batai cu tot.
Acelasi psiholog spunea ca acelasi fenomen al divorturilor a fost prezent si in America, cu 30 de ani in urma, dar ca azi, ca urmare a revalorizarii familiei, oamenii incep dialogul inainte de a merge in fata judecatorului.
In orice caz, asa cum azi incepem sa cautam sosetele de lana ale bunicii si cuptorul cald cu placinte, asa cred ca ne vom intoarce si la esenta cuplului si a familiei si probabil si rata divorturilor se va calma.
Vad din ce in ce mai multe articole in care oameni care cred ca au descoperit elixirul relatiei perfecte, se dau inteligenti ca ei au aflat ca femeia este o zeita pe care o atingi numai cu iubire si ca barbatul e langa ea pentru a o completa. E plin internetul de "vorbe de duh" despre iubire.
De ce scriitorii, compozitorii si toti cei care au proclamat dragostea, nu au reusit sa aiba o viata linistita de cuplu alaturi de cel iubit? Pentru ca realitatea nu a coincis niciodata cu modelul de iubire pe care il visau. Pentru ca in carti totul era idilic si pentru ca in realitate cotidianul stirbeste dragostea. Pentru ca o relatie inseamna o lupta continua contra rutinei, contra racirii sentimentelor.
Cateodata cred ca dragostea nu e decat un mod de a ne iubi pe noi insine. Cerem multe de la cel de langa noi pentru ca vrem sa ne fie noua bine, pentru ca ni se pare normal ca sub pretextul iubirii trebuie sa il epuizam de energie pe cel iubit, trebuie sa visam mai mult si mai multe, pentru ca asa am vazut in filme. Si daca nu reusim, asa cum zice vorba, sa iubim in mod egal, cine castiga si cine pierde? Cel care iubeste mai putin si sufera mai putin sau cel care iubeste mai mult, traieste mai intens si sufera mai mult?
Cand stii ca ai iubit cel mai mult o persoana? Cand o pierzi? Cand ai descoperit o alta persoana? Cand nu reusesti sa gasesti pe altcineva? Cand o iubire trecuta e atat de indepartata incat ni se pare ca era perfecta?
"Si daca dragoste nu e, nimic nu e". Si acolo unde e dragoste ce e? Totul sau nimic...
Intr-o discutie cu un amic, vorbind despre un cuplu de prieteni, intreb ce parere are despre noua partenera. Raspuns: cu ea, nu putea urca prea sus.
Adica intr-o relatie trebuie sa fie cel putin unul care sa aspire la mai mult. Trebuie sa fie cel putin unul care sa vrea mai mult pentru el si pentru celalalt.
Citeam un articol azi dimineata, in care un psiholog de cuplu zicea ca, in Romania, in acest moment, asistam la o febra a divorturilor. O fi pentru ca oamenii incep sa isi doreasca mai mult? O fi din cauza ca oamenii renunta la lupta mai usor? O fi din cauza ca dictonul "taci si inghite" nu mai este valabil? Pe de alta parte, de ce nu divorta lumea inainte? Pentru ca se temeau de gura satului si pentru ca nu stiau incotro s-o apuce dupa aia, pentru ca nu stiau ce e ala divort, pentru ca familia era sfanta cu batai cu tot.
Acelasi psiholog spunea ca acelasi fenomen al divorturilor a fost prezent si in America, cu 30 de ani in urma, dar ca azi, ca urmare a revalorizarii familiei, oamenii incep dialogul inainte de a merge in fata judecatorului.
In orice caz, asa cum azi incepem sa cautam sosetele de lana ale bunicii si cuptorul cald cu placinte, asa cred ca ne vom intoarce si la esenta cuplului si a familiei si probabil si rata divorturilor se va calma.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)