Povestea din spatele povestii

Am ajuns la 4000 de afișări ale paginii mele... Poate unii chiar au citit, poate unii au ajuns aici din greșeală. Mă gândesc de mult să scriu cu ocazia asta despre ce înseamnă pentru mine scrisul pe blog.
Uneori mă trezesc cu gândul că am ceva de scris pe blog; îmi port cu mine gândurile până când am ocazia de a scrie undeva și mai apoi, până am o conexiune la Internet. Alteori, când mă așez în fața calculatorului, simt nevoia de a scrie, ceva, orice, iar atunci ideile prind viață fără ca eu să depun mari eforturi. Recunosc că de cele mai multe ori uit de el sau îmi rezerv gândurile doar pentru mine. Timpul trecut între postări marchează o escaladare a ideilor... sunt idei latente care prind viață în timp.. sau care se pierd.
Când am scris prima dată, nici nu știam ce înseamnă scrisul. Era doar o ocazie de a face ceva diferit. Scriind pe blog am avansat...la nivelul ideilor, al exprimării, al percepției. Am ajuns să îmi dau seama ce înseamnă să ai cititori, să vrei să afli părerea oamenilor despre scrisul tău, să privești lucrurile din jur și să cauți subiecte de scris pe blog.
Îmi amintesc, pentru majoritatea postărilor, situația care m-a inspirat, oamenii cu care am discutat sau subiectul de la care am pornit.
Consult statisticile blogului și văd că am un clasament în funcție de numărul de vizualizări. Iată așadar un top al postărilor mele din 2008 încoace, împreună cu povestea lor:

Locul 1: Emil sau despre educație - am scris postarea asta în timp ce pregăteam o temă de seminar. Mi-a plăcut atât de mult încât am depășit limitele temei pe care o aveam de pregătit și am rămas după prezentare pentru a discuta cu profesoara despre aspecte pe care nu avusesem ocazia sa le discut cu colegii. Eu bănuiesc că opera asta nu a atras atenția prea multor oameni...poate de asta o căutare a titlului cărții pe Google trimite la blogul meu din prima pagină de căutare (ăsta este un motiv pentru care cred că activitatea mea de aici are totuși o oarecare utilitate).

Locul 2: Lumi de trecut - eram acasă, la țară și citeam cartea lui Dan Lungu. Nu aveam Internet....nici măcar nu aveam laptopul cu mine. Aveam doar cartea asta cu mine și un caiet de prin liceu. După o lectură halucinantă, am luat un creion în mână și am început să îmi pun ordine în idei. Scriam și nu-mi doream decât să ajung mai repede să pot scrie pe blog pentru că simțeam nevoia să mulțumesc cuiva pentru lectura avută. Tind să cred că numărul mare de vizualizări se datorează renumelui pe care îl are acest scriitor astăzi, refuz să îmi asum orice merit.

Locul 3: Mulțumiri - filosofam, într-o seară cu o foarte bună prietenă. Eram amândouă dezamăgite, din motive diferite și ne întrebam de ce ni s-au întâmplat lucrurile într-un anume fel. Am ajuns la concluzia că suntem falși în relațiile cu ceilalți. În încercarea de a schimba ceva, în seara aceea, pentru prima dată, ne-am sunat mamele și le-am spus „Te iubesc”.

Locul 4: De ce în perioada interbelică - e printre preferatele mele. Pentru că mă gândesc la asta în fiecare zi. Pentru că în fiecare zi găsesc noi motive să trăiesc într-o altă epocă. Pentru că în fiecare zi îmi doresc ca eu să fi fost altfel. Am pornit de la cartea lui Zeletin pe care am cumpărat-o cu 10 lei. Nici nu știam că aveam să fac cea mai bună investiție.

E poate o postare prea lungă și poate nu mulți vor ajunge până la final. Eu am ajuns aici și-mi dau seama că de blogul ăsta se leagă o latură a vieții mele. Mulțumesc celor care m-au încurajat să scriu, celor care mi-au dat feedback înainte să fac postările publice, celor care și-au spus părerea în comentarii și celor care mi-au vizitat blogul!

În drum spre o nouă zi

Mă chinuie de mult gândul ăsta. Vreau să-l strig în gura mare pentru că vreau să aflu câți dintre oameni îmi împărtășesc gândul. Cei care folosesc mijlocul de transport în comun știu foarte bine despre ce vorbesc.
Sunt stresată când merg cu autobuzul. Pentru că dacă am ocazia de a sta pe scaun, până să ajung la destinație, trebuie să mă uit în jurul meu, cu frică, să văd dacă vreun bătrân vrea să-mi sară în cap pe motivul că tineretul din ziua de azi e nerespectuos și nu vrea să îți cedeze scaunul. Am pățit asta de prea multe ori.
Mi-am încasat-o de la o babă pentru că stăteam în picioare, spânzurată de bara de sus (la 1 metru jumate al meu am noroc dacă ajung să mă țin cu vârful degetelor) și pentru că îi atingeam picioarele cu o sacoșă pe care o țineam în cealaltă mână. Baba care avea prea multă energie ca să urle la mine se plângea că îi amorțiseră picioarele din cauza mea.
Zilele trecute stăteam în picioare lângă o altă babă. O vedeam doar cu coada ochiului dar simțeam că mă privește cu răutate. Cu o iuțeală neobișnuită pentru vârsta ei, baba întinde mâna după o altă babă, mult mai departe de mine și îi spune să vină repede să se așeze în locul ei pentru că „Tineretul ăsta repede se mai grăbește să fure scaunul”. Am simțit pe loc că îmi clocotește sângele în vene și nu mă gândeam decât la cum aș putea să o îmbrâncesc mai tare la coborâre, în speranța că în felul ăsta aș putea să îmi potolesc mânia. M-am gândit atunci la Dexter, la ce simte el înainte să ucidă pe cineva, la cum privirea îi este invadată de valuri de sânge, iar gândul ăsta m-a făcut să râd în gând. Nu îmi venea să cred că o astfel de întâmplare, un astfel de om, poate să mă facă să mă gândesc la astfel de lucruri. Am ales totuși să mă răzbun aici, pe terenul meu, cu armele mele, în felul meu mai puțin violent.
Nu sunt o persoană agresivă și știu ce înseamnă respectul. Știu să respect oamenii pentru ceea ce sunt, fac sau au. Respect bătrânii pentru simplul lor fel de a fi dar îi disprețuiesc de îndată ce aflu ce gândesc și cum se comportă față de celelalte generații. Deși știu că toată lumea face asta, urăsc să fiu pusă în aceeași oală cu alte tipuri de oameni, înainte de a arăta că am ceva diferit. Iubesc oamenii dar la fel de repede pot să îi și ignor.
Uneori, dimineața, urc în autobuzul gol, mă așez la geam și privesc, egoist, în gol, evitând să îmi întâlnesc privirea cu a altor oameni. Pentru că dimineața am nevoie să mă încarc de energie pozitivă pentru o nouă zi și pentru că nu am nevoie să dau peste oameni răutăcioși.
Într-o dimineață o femeie s-a ridicat de lângă mine, mi-a zâmbit și mi-a urat să am o zi frumoasă. Iar ziua a fost frumoasă pentru că am constatat, cu mirare, că mai cresc și flori printre ciulini.

Toamnă bacoviană

Într-o zi mi-am adus aminte ca frunzele sunt arămii. Și am început să le caut cu privirea. Prin ceața de afară și ceața minții mele, le-am zărit, căzute....dar colorate și crețe.
Mi-am dat seama atunci că e toamnă...nu doar frig și ploi și ceață. E toamna aia în care învățătoarea ne cerea să culegem frunze cât mai colorate și mai crețe pe care să le personificăm la ora de desen. E toamna în care învățăm din nou să iubim soarele. Când ploaia scoate la iveală amărăciunea din suflet. Când frigul de afară ne face să ne gândim la căldura din suflet.
Nu-mi place toamna decât atunci când frunzele arămii strălucesc în lumina unui soare slab. Ploaia mă apasă iar ceața nu mă lasă să văd mai departe...mai departe de visele mele. Singurul fel în care cred că mă pot bucura de toamnă este statul pe o bancă, în mijlocul unui lac din mijlocul unei păduri colorate, aruncată în mijlocul soarelui. În felul asta nu m-aș mai simți însingurată. Nu aș mai simți toamna. Aș simți doar că fac parte dintr-un tablou înrămat.
Toamna e un anotimp de tranziție. O trecere de la lene la rutină. Un pas de la o căldură putrezicioasă la un frig dezinfectant. O schimbare. Un pas de trecut. De multe ori privesc toamna ca pe un obstacol de trecut...un obstacol la limita dintre depresie și încurajare. În zilele când pot vedea mai sus mă simt o norocoasă. Pentru că toamna nu e la fel în fiecare zi. La fel și sentimentele mele. Mă surprind fericită în zilele când nu am nici un motiv concret și apoi incapabilă de a mă bucura de un lucru bun.
Ma lupt cu mine precum luptă soarele cu ceața groasă în zilele de toamnă. Când el câștigă, simt și eu că pot...

Merita sa gresim?

Dintre toate greselile pe care le putem face, cred ca cel mai greu de recunoscut este greseala fata de noi insine. Gresim fata de noi in fiecare secunda in care ne taiem sansa de a deschide o usa spre mai bine, de fiecare data cand nu ne dam voie sa visam si sa ne dorim lucruri mai bune pentru noi. Gresim de fiecare data cand ne indoim de potentialul nostru.

Cred ca inainte de a ne lasa doborati de orice problema am avea, ar trebui sa ne intrebam: MERITA? Merita sa ne lasam descurajati de o buturuga mica, merita sa ne oprim inainte de a incerca, merita sa lasam sa treaca ocaziile pe langa noi in timp ce suntem prinsi in problema? Merita sa amanam fericirea noastra pentru mai tarziu?

Pentru fiecare esec al meu, pentru fiecare cazatura, eu am fost de vina. Nu ceilalti, nu mediul, nu situatia. Doar eu, pentru ca nu am avut curajul sa merg mai departe. Pentru ca m-am lasat orbita si nu am lasat inspiratia sa imi arate si alte usi la care sa pot bate; pentru ca nu am stiut sa invat din celelalte lectii primite.

Greselile cele mai mari sunt fata de noi insine si sunt cel mai greu de iertat.

Insa greselile fata de noi insine sunt si cele care trebuie sa ne impiedice sa mai gresim o data...Greselile trebuie sa ne ridice un semnal de alarma de fiecare data cand am vrea sa renuntam. Greselile trebuie sa ne arate ca nimic, niciodata, nu trebuie sa ne mai faca vreodata dusmani cu noi insine.

De gresit...gresim cu totii. Intrebarea este: Ce am invatat eu din greseala asta?

Aparente...

Lumea asta e ca si copacul din fata geamului din care cad frunze colorate atat de diferit si pe care nu le pot contoriza in nici un fel...

Nu pot sa privesc o frunza pentru ca in fiecare clipa este o alta care trece prin fata ei si isi lasa urma in nisipul timpului. Fiecare frunza isi lasa rana in trupul copacului care da viata fiecarei frunze cazute apoi invinse in lupta cu viata.

Ce este un an pentru copac? O secunda pentru lumea in care traim. Ne nastem si murim lasand un pamant fertil pentru frunzele din urma noastra. Dar ce uitam in viata asta e ca frunzele nu se lupta intre ele. Fiecare este frumoasa in felul ei si fiecare se evidentiaza in felul ei. Frunzele astea nu au nevoie de aparente, de resentimente sau de intrigi pentru a putea muri apoi. Ele isi arata stralucirea in felul lor, fara a o umbri pe a altora.

Dar noi? Se pare ca noi nu facem decat sa cautam țapi ispășitori, să aruncăm cu cerneală către ceilalți și sa scoatem armele grele in lupta cu ceilalți. Ne este atat de ușor sa generalizam și să spunem că celălalt e mai rau decat noi și ca nu are nici o scuză încât nu putem sa mai vedem si greseala noastra.

Ne-am gandit oare vreodata ca cel de langa noi are sentimente si ca poate fi ranit de actiunile noastre? Am recunoscut oare vreodata ca cineva este mai bun decat noi si ca poate avem ceva de invatat de la el?

Ne dam mari specialisti in viata dar de fapt nu facem decat sa ne bagam in viata altora...Ne place barfa si intriga pentru ca ne face sa ne simtim puternici stiind slabiciunile oamenilor si ne suparam cand cineva intervine in viata noastra...uitand ca in fiecare zi si noi facem acelasi lucru.

Probabil singura asemanare intre noi si frunze a mai ramas faptul ca ne lasam purtati de vant...oriunde si oricat. Nu suntem statornici in nimic si nu suntem in stare sa ne urmam visele lasand orice adiere sa ne abata de la drumul nostru. Suntem egoisti si reci in fata durerii celorlalti. Si uneori nu ne atinge nici macar durerea celui pe care l-am iubit candva. Pentru ca ne place sa ne scaldam in haina de victima si sa aruncam in fata greseala...folosita ca o scuza pentru a gresi din nou.

Copacul asta ramane golas pe zi ce trece...parasit de toti copiii sai. Si cu toate astea nu se da batut. In fiecare an renaste pentru a ne arata ca el nu se lasa infrant. 

Si eu pot sa ajut!

Anca a urmat cursurile de calificare organizate de organizatia la care lucrez eu. Mi-a facut placere sa discut și să colaborez cu ea. Cand mi-a spus ca nu poate veni la examenul final pentru ca are niste probleme de sanatate, m-am intristat si i-am urat sa ne intalnim sanatoase cat de curand.
Mi-a ramas gandul la ea multa vreme dupa aceea, am mai discutat cu sefa ei pentru a mai afla vesti despre ea si asa am aflat ca a plecat in strainatate pentru ca starea ei de sănătate nu era tocmai buna.

Am primit e-mail de la ea astazi. Mi-a spus ca a fost diagnosticata cu cancer osos la omoplatul drept - SARCOM EWING și că pe lângă lupta pe care o duce cu boala și cu sedințele de chimioterapie, acum se lupta si cu lipsuri financiare. Cand am citit e-mailul ei am simtit ca timpul a stat in loc. M-a intrebat daca pot sa o ajut. Poate ca eu singura nu pot sa o ajut prea mult, dar daca ne unim fortele, sunt sigura ca putem contribui cu ceva.

Gasiti detalii despre ea pe blogul ei.

http://ancadenisafira.blogspot.de/

Eu inca o astept pe Anca sa vina sa dea examenul final. Dar trebuie sa o ajutam sa se intoarca sanatoasa in tara!

Printre munți

Am fost să mă îmbăt cu sufletul munților. M-am lasat cuprinsă de brațele lor și le-am dăruit toate gândurile mele. Am lăsat norii să imi invadeze mintea și să îmi treacă vântul prin vene. Apoi m-am lăsat adormită de susurul râului și am lăsat natura să imi fie glas.
Mi-am lăsat privirea să se scalde prin pășuni ordonate și verzi. Am respirat suflarea copacilor si m-am intors cu miros de rășină în minte.
Inchid ochii acum și văd șiruri nesfârșite de munți la picioarele mele. Urmăresc cu privirea siluetele cailor ce pasc pe pajiști nesfârșite. Încă mai aud tropotul lor. Străbat și acum cu pașii imaginației văi și dealuri ce mi s-au întins la picioare.
Pe munte am simtit ca timpul s-a dizolvat, la fel ca și limitele ființei mele. Am simtit cum mintea mi s-a eliberat de orice preocupări, cum gândurile s-au rătăcit toate printre copaci.
Am cunoscut oameni din alte povești. Am ascultat povești de viață din alte timpuri.Am călcat pe urmele celor care au vrut să apere o țară în care au crezut.
În lumina soarelui tomnatec pădurea părea un curcubeu.Copacii colorați asaltați de stoluri de păsări, râul limpede și rece care fremăta, vântul care șuiera și stâncile golașe m-au făcut să mă simt ca un spectator.
M-am întors visând. Și nu imi dau seama daca am visat un vis sau o realitate.

Un singur vot - ARC

Am scris proiectul ARC dintr-o suflare. A durat mai mult pana cand am conturat ideea. L-am scris dintr-o suflare pentru ca am crezut in el si pentru ca stiam ca tinerii au nevoie de un asemenea proiect. Si se pare ca si cei de la Raiffeisen Comunitati au fost de aceeasi parere.

Am trecut de prima etapa. Pentru mine e primul proiect la care am scris si eu si primeste sanse de reusita. Din cauza asta vestea ca am trecut de prima etapa a fost emotionanta.

A mai urmat apoi o perioada de munca pentru a depune varianta finala. Am cizelat ideea. Mi-am dat seama inca o data ca tinerii din Iasi au nevoie de un astfel de proiect. Au nevoie de sprijin pentru a-si pune ideile in aplicare, pentru a sti cum sa faca rost de resursele de care au nevoie si cum sa isi promoveze actiunile. Detalii despre proiect gasiti aici http://raiffeisencomunitati.ro/proiecte/arc-actionam-responsabil-pentru-comunitate/. Daca nu puteti accesa linkul inseamna ca trebuie sa va faceti cont pe site (asta e conditia finantatorului, nu a noastra). Puteti gasi acolo si alte proiecte interesante. Puteti vota orice proiect doriti.
Eu va vorbesc despre proiectul asta pentru ca il cunosc cel mai bine si pentru ca ma regasesc in el. Vreau sa Actionam Responsabil pentru Comunitate (ARC) impreuna! Daca va doriti si voi acelasi lucru, nu trebuie decat sa dati un singur vot... si sa le spuneti si altora de initiativa noastra.

Respir în fugă

Sunt oameni care nu fac decât să trăiască în trecut sau în viitor. Sunt oameni care nu văd ziua de azi pentru că se gândesc la cea de mâine. Sunt oameni care nu se gândesc decât la felul în care și-ar putea repara greșelile din trecut.  Sunt oameni vii dar morți.
Oameni care își caută pasiuni cu fruntea în jos. Oameni care nu pot visa dincolo de zid. Oameni care așteaptă ca cineva/ceva să le bată la ușă. Oameni care nu vor să bată la ușă de teamă.
Lumi în care am vrea să fugim și locuri din care am vrea să plecăm. Sunete care zgârie sufletul sau îl înalță. Culori care ne țin pe marginea prăpastiei.
Minți neînțelese și voci neauzite.Oameni rătăciți.
O lume din care aș vrea să evadez. Un loc în care aș vrea să fug. O zi în care să trăiesc. Un glas pe care să-l ascult. O ușă deschisă.Vorbe cu înțeles. Un surâs.
Fiecare zi, fiecare clipă, fiecare pas trebuie să fie o încântare. Chiar dacă suntem oameni.

Discutii

De multe ori ma uit in jurul meu si vad oameni  care sunt preocupati de directia in care ne indreptam noi, oamenii. Asist destul de des la discutii legate de stadiul dezvoltarii umane in care am ajuns, glasuri ingrijorate privind viitorul si solutii care raman pierdute in vant. Discutiile astea sunt atat de multe incat uneori ma intreb daca toti oamenii din lumea asta sunt asa preocupati si ingrijorati in privinta asta sau doar eu am norocul de a ma invarti printre ei.

Nici macar nu stiu daca e un noroc. Imi dau seama ca noi suntem atat de blocati in probleme incat nu mai putem vedea lucrurile bune, nu ne mai putem bucura de lucrurile mici care ne fac fericiti. 

Am avut o perioada in care eram asaltata de discutii legate de politica. Si daca la inceput m-au atras, macar cat sa activeze acel strop de civism din mine, de la o vreme au inceput sa nu ma mai intereseze. Nu-mi place politica si nu vreau sa stiu prea multe pentru ca ma simt neputincioasa. Puterea mea nu e acelasi lucru cu puterea poporului. Merg la vot din conformism si nu din convingerea ca votul meu chiar poate face diferenta. Vointa mea nu corespunde cu vointa majoritatii, ceea ce face ca opinia mea sa nu conteze...decat in sondaje. Dar cum spuneam, acum nu ma mai intereseaza politica. Si recunosc ca ma simt mult mai linistita. Nu ma mai trezesc dimineata cu nerabdarea de a deschide televizorul pentru a vedea ce s-a mai intamplat. 

Ma trezesc insa aproape zilnic in mijlocul unor discutii despre nepasare, lipsa implicarii, mancare nesanatoasa, tineret needucat, sisteme deficitare si cate si mai cate. 

Astazi am asistat la o discutie legata de ``surprizele`` din mancarea noastra de zi cu zi. La drept vorbind, daca ar fi sa ne gandim cu adevarat la substantele pe care le contin alimentele pe care le cumparam astazi, cred ca am reusi sa stergem cu succes 90% din mancarurile din meniu. Numai gandindu-ma la ingredientele miraculoase din categoria substantelor chimice, organice, feroase/neferoase si cum or mai fi ele, as putea intra in depresia celui care sufera de foame pentru ca nu are ce manca.

Eu sunt constienta ca alimentele pe care le consumam noi astazi contin foarte multe substante periculoase. Insa la fel de constienta sunt si de faptul ca nu ma pot lipsi de ele cu desavarsire. Prefer sa le consum mai rar dar sa nu renunt de tot la ele. Prefer sa ma bucur o data la 2 luni de o mancare tip fast food si sa beau o data la jumatate de an o bautura carbogazoasa (o spun cu titlu generic pentru ca nu vreau sa fac reclama nimanui), iar atunci cand fac asta sa ma bucur cu tot sufletul de toate E-urile pe care le consum, decat sa fiu stresata  ca fiecare imbucatura, in fiecare zi imi poate face rau. Din cauza asta cred ca am sa incep sa spun Nu si discutiilor legate de mancarea nesanatoasa. Pentru ca e un stres suplimentar pe care nu vreau sa il port pe umeri. Nu vreau sa fiu ignoranta, vreau doar sa pot dormi linistita, cel putin din privinta asta.

Discutia de astazi m-a facut sa fiu constienta, inca o data, de faptul ca in fiecare zi consumam ``otravuri``. Si daca pe moment simteam ca nu mai vreau sa mananc nimic vreo 50 de ani de acum inainte, treptat mi-am zis ca asta e raul necesar cu care ma pot impaca, cel putin acuma. Ma pot bucura deopotriva de o rosie culeasa din gradina de la mama dar si de o felie de pizza cu ketchup facut din insecte.

Secretul este sa nu ma gandesc prea mult la asta....

Amintiri ratacite

Cand eram mai mica radeam de vorba aia despre nu stiu ce culme: sa alergi de unul singur si sa ajungi al doilea. Astazi traiesc insa sentimentul asta. Mi se pare ca in fiecare zi alerg intr-o parte sau alta dar cineva ajunge inaintea mea de fiecare data. In linii generale as putea spune ca eu sunt intr-o continua competitie. Cu cine? Cu un eu al meu ranit, firav, slab, un Dumnezeu al razbunarii. E posibil ca azi sa fiu martira iertarii.
Nu stiu daca este o componenta indispensabila a naturii umane, dar uneori imi dau seama ca tot ce fac eu este sa iert. Si fac asta atat de des si atat de bine incat uneori imi dau seama ca, acolo unde mai simt o oarecare ura pentru cineva, nu imi mai aduc aminte motivul supararii mele.
Sau poate ca sufar doar de amnezie. Ieri mi-am dat seama ca nu mai stiam cate ore trebuie sa lucrez pe zi. Nu imi aduc aminte cand am uitat lucrul asta. Cert este ca si azi mi-am dat seama ca mi s-au sters din minte multe amintiri care fac loc altora, pe care mi-am dorit candva sa le uit.
Uitarea e buna cateodata. Pentru ca ma face mai linistita si ma face sa fiu mai curioasa in ceea ce priveste viata. Uneori traiesc zilele ca si cum ar fi primele din viata mea. Iar asta ma ajuta pentru ca ma lasa sa ma bucur de orice secunda din viata.
Problema apare atunci cand amintirile mi se intorc ca un bumerang. E ceea ce eu numesc ``depresia de weekend``, cand rupta din rutina din timpul saptamanii sunt nevoita sa imi caut altceva de facut.Greu. E greu sa imi gasesc noi coordonate temporare, e greu sa o iau de la inceput. Si atunci ma refugiez in bratele trecutului.
Ma intreb cum ar fi daca as putea sa incep o noua viata.  Cum ar fi daca as incepe sa cunosc alte strazi, sa vad alti oameni , sa ma astept la alte vise. Oare as putea sa imi sterg trecutul cu buretele? As putea sa imi dau restart la viata?
Dar oare unde sunt? Si cine sunt? Sunt o amnezica ratacita intr-o lume cu banci si oameni ce traiesc intr-o lume in care linistea inseamna masini ce strivesc astfaltul si in care dragostea se masoara in incercari esuate de a lega un fir cu doua capete. Sunt intr-o biblioteca si astept sa soseasca Cartea... impreuna cu amintirile mele.

Scrisa candva... in trecut...

Fata in fata cu istoria

Mi-am dat seama ca pentru oamenii de azi, timpul este impartit intre zile de munca (dintre care cea mai grea e lunea) si zilele de weekend. Cu cat saptamana e mai grea cu atat weekend-ul pare mai departe si mai dulce. Dar imi dau seama ca in ciuda faptului ca asteptam zilele astea atat de mult, noi nu stim de fapt ce sa facem cu ele. Cat poate un om sa doarma? Cat poate sa leneveasca in pat si sa strige sus si tare ca nu vrea sa faca nimic?

Eu am stabilit ca de azi inainte sa fac in weekend lucrurile pentru care nu am timp in restul zilelor. Si am inceput cu mersul la muzeu.
De multa vreme urmaresc anunturile de la Muzeul Universitatii care invita pe toata lumea sa ii calce pragul si imi promit ca intr-o zi voi da curs invitatiei. Iar azi am reusit si sunt foarte multumita ca am facut asta. Pentru ca am putut, timp de 2 ore, sa ma deconectez de restul lumii si sa traiesc, in fiecare camera a muzeului, istoria. Am admirat vestigii ale culturii Cucuteni, statuete si reprezentari ale lumii inconjuratoare dar si obiecte de uz casnic folosite de stramosii nostri. Mi-am adus aminte de notiuni invatate la istorie de dragul padurii in care m-am nascut, din comuna Cucuteni, am vizionat filmulete subtitrate in engleza, despre viata predecesorilor nostri si am admirat un colt al colibei de lut in care traiau, pana nu demult, bunicii nostri. Am retrait atmosfera muzeelor occidentale atunci cand am intrat intr-o sala intunecata plina de comori si am stat sub acelasi cer care a adapostit aceasta civilizatie in urma cu 7000 de ani.

Din stadiul lumii neolitice am ``evoluat`` apoi si  am devenit martora infiintarii Universitatii Al. I. Cuza. Am citit actul de infiintare al institutiei, am stat la biroul rectorului, am aflat cateva informatii despre modul de organizare initial si am citit cateva pagini din caietele de notite ale profesorilor care s-au format in aceasta institutie. Am admirat saloane de lux si m-am bucurat de o atmosfera impunatoare, ce a luat sfarsit imediat ce usa s-a inchis in urma mea, ramanand in fata doar orasul, cufundat intr-o lene de weekend.

Nu stiu cand au trecut 2 ore, nu stiu decat prea putine lucruri despre trecut. Dar vreau sa aflu mai multe asa ca am sa ma mai duc o data la muzeul asta sa gasesc raspunsuri la intrebarile cu care am plecat azi pentru ca e aproape, pentru ca e un loc primitor si pentru ca este acces gratuit pentru toate categoriile de vizitatori. Ca urmare a acestui fapt nu mai pot gasi o scuza pentru ignoranta.

Muzeul il gasiti aici http://www.muzeul.uaic.ro/ro.html dar e mult mai interesant daca il vizitati pe strada Titu Maiorescu.

Mituri II

Ultima data cand am scris am deschis subiectul despre mituri si mi-am dat seama ca am vorbit mult si nu am spus nimic. Daca este sa fiu si realista si rautacioasa, as putea spune ca e din cauza defectului de a fi femeie. Daca este sa fiu si mai realista, ma uit la filmuletul asta cu Steve Jobs si vad cum in 15 min el poate spune atat de multe lucruri incat ajungi sa-ti doresti sa ajungi la finalul discursului pentru a-l asculta din nou. Eu recunosc, nu am auzit de el decat atunci cand a murit, dar de atunci incoace nu fac decat sa ma minunez de lucrurile pe care le-a facut si de lectiile pe care le putem invata de la el.

Dar care sa fie legatura dintre el si mituri? Chiar a facut el lucruri atat de extraordinare pentru noi? Eu cred ca da. Cred ca putem spune ca el ne-a lasat tehnologia asa cum Prometeu a daruit focul, grecilor. Internetul este, prin natura lui, un miracol. Pentru ca ne poate da raspunsuri acolo unde mintea umana nu gaseste explicatii si pentru ca noi inca ne mai miram de minunile pe care le poate face. Iar daca eu pot avea acces la Internet si la o multime de alte aplicatii care ma scutesc de efort, prin intermediul unui aparat numai bun de tinut in buzunar, care poarta simbolul unui mar muscat (sa fie oare asta o trimitere la marul din pomul cunoasterii, muscat de Eva?), inseamna ca miracolul e cu atat mai mare. Si nu spun ca asta ar fi neaparat un lucru bun sau rau. Am citit un studiu care spune ca Internetul nu ne face mai destepti ci mai lenesi. Pentru ca nu ne mai intereseaza sa detinem niste cunostinte atata timp cat stim ca putem avea acces la ele prin tastarea unui singur cuvant. Cine stie care-i realitatea? Nu sunt aici sa spun un diagnostic, eu sunt aici sa ``vad minunea`` si sa vorbesc despre ea.

Pentru mine toata tehnologia asta continua sa fie un mister si imi dau seama ca trec prea usor peste asta. Pentru ca sunt prea obisnuita cu gandul ca orice informatie se gaseste pe Internet, pentru ca mi se pare ca sunt rupta de lume atunci cand trec vreo 2 zile in care nu am fost deloc conectata la lumea virtuala in care orice lucru e posibil, incat nici nu ma mai intereseaza cum de s-a ajuns in punctul asta. Nasterea lumii virtuale este precum nasterea Universului. Despre aparitia fiecareia dintre ele nu stiu decat oamenii de stiinta si Dumnezeu. Noi, muritorii de rand nu facem decat sa ne bucuram de beneficiile si stelele lor.

Uitandu-ma la filmuletul asta am inceput sa ma intreb despre cum a inceput totul, despre cum a ajuns Google sa le stie pe toate si despre cum am ajuns noi astazi sa ne traim viata, intr-un procent destul de mare, numai in mediul online. De cand am ajuns noi sa vorbim despre viata reala ca despre un mediu offline? Si ce viata traim noi de fapt? Suntem aceeasi oameni si in online si in offline?

Pe langa minuni tehnologice, Steve Jobs ne-a revelat si misterul vietii. Despre cum poti sa renasti din propria cenusa, de fiecare data mai puternic. El ne indreapta spre credinta in noroc, in soarta, destin, viata, Karma sau in orice altceva care ne poate ajuta sa mergem mai departe, sa trecem peste orice caramida care ne sta in cale. Steve Jobs nu este un zeu, e doar un slujitor; el nu predica o religie ci ne da invataturi; el nu a facut minuni, a dat o noua forma tehnologiei. Dar astea fac din el un mit.

Mi-as fi dorit sa il ascult si eu in ziua absolvirii. Poate ca as fi inceput mai devreme sa imi traiesc viata asa cum a facut el.

Mituri

Noi ne credem atât de civilizați încât să nu mai credem în mituri... Eu cred că trecem doar prin etapa de reconstruire a miturilor. Citeam azi undeva că un trib japonez provoca ploaia făcând să treacă apa printr-un ciur. Hilar aș putea spune. Dar mi-am adus aminte de o ploaie calda de vara de care mă adăpostisem sub un șopron, pe vremea când eram de-o șchioapă. Copii supărați că ploaia ne-a întrerupt joaca, am început după o vreme să ne gândim la ce am putea face să oprim ploaia. Și am început să strângem șiroaiele de apă în pumni pe care o aruncam apoi în ploaie; fără să fi citit nimic din Frazer, fără să ne gândim că răul trebuie combătut cu rău. Mai târziu, când tăiam aerul arid de august, cu căni de apă de izvor, bunicii ziceau că fac „a ploaie”.

Nu am înțeles de ce sora mea a înfipt un topor în pământ, în fața casei, atunci când soarele fusese cucerit de nori negri de furie. Cică așa se face. Tot pe principiul asta m-am gândit să pun și eu mâna pe topor atunci când înfruntam singură furtuna. Dar nu am înțeles nici acum de ce.

Miturile lumii contemporane nu mai sunt astea acum. Până și eu am mai uitat din ele. Însă miturile de azi sunt mai complexe. Cu ce se diferențiază o adolescentă leșinată în timp ce întinde mâna spre idolul de pe scenă, față de „un sălbatic” care se teme că dacă va călca pe urma conducătorului, va muri subit în câteva zile? Ce e diferit în faptul că noi ferim privirea dacă aflăm că cineva e bolnav de SIDA, iar unii băștinași izolează de restul tribului o femeie care abia a născut? Ce mă pune pe mine pe gânduri e faptul că noi nu putem să acceptăm miturile lor, la fel cum sunt sigură că nici ei nu le-ar înțelege pe ale noastre. Și ce ne facem dacă ne ajung din urmă mituri ale clonării, oameni care ar putea avea implantate microcipuri sau organe crescute în laborator? Oare vom avea destule colțuri în lumea asta încât să îi izolăm pe toți de restul tribului?

Ce văd eu este că nu am scăpat de mituri. Doar că nu ne mai temem atât de mult de ele.

Din ciclul ``estetica urâtului``

Uneori, când mi se desfundă nasul, simt că viața chiar există și că toți atomii se mișcă spre ceva. După ce mi se înfundă urechile și nasul mi se pare că lumea se oprește undeva, amorțită, sub un troian de zăpadă. Și astfel am ajuns să prețuiesc la maxim puținele momente în care pot să respir...mai ușor.
Nu vreau să vorbesc despre o răceală cu care mă lupt de ceva vreme (nici eu nu mai știu de când pentru că timpul a stat de atunci) și care cred că este cunoscută multor oameni. Vreau să pornesc de la ea și să spun că răceala asta m-a dus cu gândul la puținele lucruri care ne pot face fericiți. Eu de exemplu ma simt fericită când mă trezesc dimineața și pot să respir, mă simt fericită atunci când nu mă doare prea tare capul și ochii și îmi pare tare bine când văd că a trecut o oră și nu am tușit deloc. Și fac asta pentru că am învățat să apreciez banalități cu care eram mult prea obișnuită.
Poate că ăsta e rostul unei boli...Să ne facă să ne aducem aminte că dispunem de anumite părți ale corpului nostru, care atunci când se simt neglijate, își fac cunoscută prezența în modul lor specific...
Răceala asta îmi aduce aminte de un film pe care l-am văzut acum ceva vreme: Perfect sense. Filmul ăsta ne arată cum este să îți pierzi simțurile, unul câte unul...până când...continuarea nu o spun pentru că vreau să las și pe alții să aștepte finalul...
După ce am să mă fac mai bine vreau să respir cu toți plămânii aerul ăsta curat de iarnă pentru că știu că în curând, o dată cu aerul cald și parfumat de primăvară vom respira și praful și noxele de la mașinile care ne înconjoară.

Fantasmagorii

Nu credeam sa spun vreodata asta...dar de ceva vreme mi se pare ca fug in urma timpului. Mi se pare ca ziua se termina prea repede, ca noaptea e prea scurta si ca lista cu lucrurile pe care le am de facut se face tot mai lunga pe zi ce trece.

Uneori ma intreb de ce ziua are numai 24 de ore si ma gandesc la cine ar fi putut sa stabileasca numarul asta de ore ca fiind suficient pentru o zi. Daca timpul e ireversibil si daca el ne face sa calatorim catre nicaieri, de ce oare nu am putea sa facem zilele mai lungi? Am incercat sa imi imaginez cum ar arata o zi de 48 de ore. Adica una in care ziua sa aiba vreo 30 de ore, iar noaptea mea sa aiba vreo 18 (chiar si asa mi se pare ca noaptea e cam lunga), iar corpul meu sa fie obisnuit cu ritmul asta, sa fie programat pentru stilul asta.

Eu cred ca daca ziua ar fi mai lunga, nu as mai avea timp sa ma gandesc la ziua de maine, probabil as avea mai mult timp sa o pretuiesc pe cea de azi. Daca ziua ar fi dubla, probabil ca sfarsitul de saptamana ar semana cu o seara de Revelion in care fac bilantul activitatilor si scriu o noua lista cu obiective. Intr-o zi din asta probabil ca as fi mai fericita ca vad luna care aduce linistea iar soarele ar fi ca un inceput de anotimp (asa cum rasare soarele la poli dupa 6 luni de intuneric).

Daca ziua ar avea 48 de ore mi-as rezerva diminetile savurarii unei cafele sub plapuma, cu o carte buna in mana, as putea sa imi lipesc nasul de geam privind la nori, as putea chiar sa scriu romane despre cum ar arata o zi de 24 de ore. Restul zilei as avea timp berechet pentru orice alte activitati. Seara mi-ar placea sa vad filme, sa citesc curiozitati si sa pot rasfoi un catalog cu picturi (am citit undeva ca asta te face sa dormi mai bine).

Dar daca stau sa ma gandesc mai bine, cred ca nici ziua de 48 de ore nu mi-ar ajunge. Pentru ca, din nou, mi-as propune prea multe lucruri de facut si as fi stresata ca tot nu imi ajunge timpul. Iar daca e asa, cred ca ma pot multumi si cu ziua de 24 de ore. Ba chiar as putea incerca sa ma obisnuiesc cu una mai scurta de atat. Dar cu vise mai putine...

In sfarsit e iarna

Am fost acasa...acolo unde azi dimineata termometrul arata -22 grade Celsius. Senzatia traita a fost nemaipomenita. Scartaia zapada sub picioare, gerul imi taia respiratia iar cosurile torceau baloane de fum. Era o tacere atat de adanca si atat de stranie, de parca as fi mers intr-un pustiu si as fi simtit ca sub picioarele mele este viata, intr-un sat subteran. Iar viata era acolo. Pentru ca nimic nu era schimbat, orataniile isi vedeau de nevoile lor, cainele era la fel de vesel chiar daca ii era coada incretita iar parintii mei erau bucurosi ca nu a fost nevoie sa croiasca o carare prin zapada, pe deasupra gardului, asa cum era pe vremea bunicilor.

Iarna asta avea ceva sfant in ea pentru ca mi-a dat impresia ca totul e mult mai clar, ca sunt mai constienta si ca, data asta aveam ocazia de a gandi lucrurile la rece...la propriu. Si asta pana am facut greseala de a deschide televizorul. Abia cand am ajuns acasa am aflat cum a venit iarna si in restul tarii, „cat prapad si cata tragedie a mai adus in tara”.

Uite de asta urasc eu mass-media. Pentru ca transforma lucrurile normale in anomalii, pentru ca „latra” atat de mult la oamenii care stau in casa, langa soba si le spun cu atata patos ca urmeaza niste zile cu ger cumplit, incat pana ai ajuns la usa deja percepi temperatura cu vreo 5 grade in plus fata de cat ar arata un termometru.

Am vazut un reportaj in care aratau ingroziti ca troienele sunt cat gardul si ca oamenii abia au reusit sa sape carari ca sa ajunga sa-si hraneasca animalele. Dar trasnitii aia de reporteri care se mirau de asta nu au inteles un lucru: ca pentru oamenii aia, o iarna fara astfel de troiene nu e iarna, o iarna fara ger nu e iarna pentru ca numai frigul asta ajuta la afanarea pamantului iar zapada aia e mana cereasca pentru campiile satule de seceta.

Ironic sau nu, dupa toate cataclismele astea prezentate, o isteata s-a trezit sa ne spuna despre o alta iarna naprasnica de prin Bucuresti si a aratat cum prezenta stirea mass-media anilor 1960. Am cautat sa o postez aici pentru a arata diferenta de abordare dar se pare ca lucrurile bune sunt greu de gasit. Tot ce pot sa spun e ca, blocajele rutiere de azi erau surprinse acolo in formularea „iar tramvaiele s-au aliniat cuminti la cozi interminabile”. Ce poate fi mai frumos de atat?

YESS! Am spus DA provocarii!

Nu stiam ce vrea sa insemne proiectul YESS. M-am inscris pe fuga si fara sa ma gandesc la ce va urma. Dar facand in fiecare zi pasi mici catre miezul activitatilor, mi-am dat seama ca proiectul asta va insemna pentru mine aproape acelasi lucru ca si anii de studentie. Si nu cred ca exagerez cu asta.

Proiectul YESS m-a invatat ca o problema poate fi transformata instant intr-o provocare, ca un gand bun intr-o secunda face cat o saptamana de terapie, ca nu exista limite ale cunoasterii si ca ne lipseste doar vointa. Proiectul asta m-a ajutat sa ma apropii si mai mult de oameni.

De ce sa fie el oare ca anii mei de studentie? Pentru ca in mai putin de doua luni am cunoscut oameni cat intr-un an intreg, pentru ca in timpul asta m-a tinut intr-o sesiune continua plina de lucru in echipa si secunde de stors creierii si pentru ca m-a ajutat sa ma refugiez in munti printre avalansele de activitati. A fost mult de munca, au fost multe intamplari haioase si am ramas cu o multime de amintiri frumoase.

Proiectul asta mi-a aratat ca visele nu sunt imposibile si ca orice gand are valoare. M-a invatat sa imi formulez obiective, sa am mai multa incredere in ideile mele si sa ii ascult mai mult pe ceilalti. Si daca este sa tin analogia cu anii de studentie, nu glumesc cand spun ca mi-ar face placere sa ma intalnesc cu ``colegii YESS`` peste 10 ani si sa ne aducem aminte de aceasta perioada frumoasa, uitandu-ne la pozele din care lipseste numai fotograful nostru :)

Multumesc tuturor celor care ne-au oferit sansa de a participa in proiectul acesta si multumesc tuturor celor care au fost deschisi in fata acestei provocari si s-au implicat activ in toate activitatile.

Iar acum, cand ma uit in urma si fac bilantul unei experiente nemaipomenite, nu pot decat sa imi exprim dorinta ca proiectele care vor fi finantate in continuare sa fie la fel de interesante si folositoare si sa creasca astfel numarul de participanti la fel de recunoscatori....ca mine...acum...

Cu drag Ecaterina,

Un participant YESS

Lumi de trecut

E ceva ciudat si incitant la scrierile astea ale lui Dan Lungu. Si cred ca mi-e un pic ciuda pe lecturile astea. Pentru ca, atunci cand am o carte de-a lui in maini nu pot sa o las pana cand nu o termin, nu pot vedea cat e ceasul decat atunci cand sunt la sfarsitul cartii si pentru ca ma trezesc la final cu gatul intepenit. Ei bine, prima carte pe care am citit-o a fost ``Cum să uiți o femeie``. Memorabilă carte. Și asta cu atat mai mult cu cat mi-a picat in maini fix in sesiune, fix cand numarul de cursuri era mai mare decat numarul paginilor din cartea asta. Lectura asta a fost ca un drog, pentru ca la un moment dat nu puteam sa mai urmaresc ultimele pagini din curs pentru ca abia asteptam sa iau o pauza de lectura din scrierile domnului Dan Lungu.

Ei bine, cu chiu cu vai am reusit si am invatat si cum se uita o femeie. Dar ce te faci cand vezi ca ai castigat la un concurs lansat de Editura Polirom, o alta carte de-a domnului Lungu si afli deodata ca ``În iad toate becurile sunt arse``? Te apuci frumusel de lectura si razi cu gura pana la urechi, pana cand domnul Victor devine serios si deruleaza procese de constiinta. Da domnule, am ras de-am bubuit citind cartea asta, am uitat iarasi de timp si mi-am dorit sa fi jucat rolul unui personaj in aceasta poveste.

Iar aseara, dupa multe eforturi, alte chestii de facut si proiecte de scris, am inceput sa citesc povestea babei comuniste. Nu stiu daca timpul a stat pe loc sau s-a zbatut in legea lui cu secundele, cert este ca am ajuns din coperta in coperta in mai putin de 3 ore, cu ochii impaienjeniti si zambetul pe buze. „Sînt o babă comunistă” este clar o lectura captivanta, care iti pune intrebari si care iti deschide o poarta pentru a te scufunda in poveste atat de mult incat sa uiti cu desavarsire care iti este locul in realitate. Tata zice ca e o lectura pentru copii. Sunt si eu poate o baba comunista si nu imi dau seama daca asa e. Cert este ca m-as mai apuca sa o citesc inca o data numai pentru ca imi e dor de sentimentele pe care le-am avut in timp ce traiam povestea.

Mi-e ciuda pe cartile domnului Dan Lungu pentru ca ma captiveaza prea mult si pentru ca se termina prea repede. Pentru ca nu ma mai arunca din cand in cand in realitate pentru a-mi aduce aminte ca e doar o lectura si ca locul meu e de fapt in alta parte. Si tocmai pentru ca imi e ciuda din cauza asta, ma simt mandra ca mi-a fost profesor si ca am putut sa il cunosc, ma bucur ca avem inca un nume cu rezonanta in randul scriitorilor contemporani si ca am putut sa patrund in lumea descrisa de el.

Nu o spun cu ciuda...o spun cu recunostinta : Multumesc domnule Dan Lungu pentru ca m-ai invitat si m-ai lasat sa traiesc in povestile dumitale!